De-ai fi tăgada nopţii-nchipuite,
Aş strânge-n mine iar culoarea lunii
Ştergând nebună urmele furtunii,
Să-ţi pot zâmbi în zori, iubite.
De-ai fi povară-n gheaţa iernii mele,
Aş sparge colivii din sticlă rece,
În libertate păsări să tot plece
Zburând înspre buchetele de stele.
Dar aş lăsa prea mult cuvânt durerii
Şi timpul n-ar afla că se mai poate
Iubi deplin la marginea părerii.
Firavă mi-e-ntrebarea, tu socoate
Pe un’ să caut mâna mângâierii?
În ploi, în vânt, în flori decapitate?
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu