tu, fireşte...

primeşte să-mi fii râu
de tine malul nu se teme
pur şi simplu îţi îmbracă de fiecare dată
cămaşa aceea albastră
(ţi-o cumpărasem în ultima călătorie)
aşa nu mă simt singură
aşa sunt cu tine chiar şi când nu eşti
trăiesc teama salciei plecate
în faţa unui aer care doare
îndelung de curtenitor

dinspre izvoare câte un verb
lasă în mine trecerea
o zi în care ne rătăcim printre cuvinte goale
o zi în care numărăm punctele
o altă zi în care ne speriem de mărimea lor
de parcă-n jurul nostru
ninge cu albastru greu -
plumb azvârlit în cerneală
de o mână ucigaşă

primeşte să-mi fii râu
inundă-mi cerul cu zbor
spre înălţarea strigătului
apoi stinge ţigara
şi înjură viaţa -
sigur vom lua moartea în braţe amândoi