pur şi simplu,
mi-au spus mie că nu vor să tacă
îşi plimbă umbrele prin curte
ca nişte nebuni
cu chipuri senine
şi depărtaţi de starea memoriei,
iar eu nu ştiu ce să mai cred
ascultându-le.
Mă dor cuvintele-hienă
şi-n oraşul trupului meu
se dărâmă temple-
oasele mele căutându-şi zeii.
Sunt altfel, strig
din vâltoarea unui somn cu nume de coşmar -
aerul uitat într-o cameră goală,
părerea unei atingeri
când mâna orbului caută
fără niciun răspuns,
cortul de piele unde, nomad,
ai poposit în drum spre siberiile tale închipuite.
Acelaşi lut!!! Acelaşi lut!!
strigă ele, iar eu mă întreb
ce-ai făcut cu sufletul meu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu