până dincolo de moleculă amestecurile noastre vor umbri camera și niciun cuvânt nu va tremura de teamă că l-am putea ucide ne plânge în sânge o mare ne cântă în vene o furtună n-ai niciun motiv să-mi arunci albul când mă aplec spre tine am fost doar o iarnă în care focurile mâncau din copacii bolnavi cu pofta de a face dragoste ca într-un sfârșit de lume |
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu