Mai goi de frunze, mai albiți, În umbra toamnei rotitoare, Copacii mei înmărmuriți Adună păsări călătoare. Le cântă astăzi rămas bun Pe struna ierbii ofilite, Când vântul șuieră nebun Prin ramurile vlăguite. Apoi se-ntunecă la chip Și-n poala vremii se cufundă, Se scurge evul în nisip – Stă mărturie o secundă. Copacii mei cu ochii stinși Vor adormi în iazul serii, Se simt de brumă-acum învinși Și tot zvâcnesc în ceața zării, Vor ațipi sub înveliș De forme albe, sclipitoare Și-n primăvară, alt frunziș Primi-va glas de cântătoare. |
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu