Exerciţiu cu destinatar 6 - alb, neştiut

Acum înţeleg
de ce ochii tăi mă priveau
alb neştiut, iubitule!

În foşnetul mătăsii mele sarea se topea,
femeile pe care le cunoscuseşi
erau doar statui
rânduite de zilele întunecate
 în care te-au aruncat
fără milă,

acolo poftele inundau întunericul
şi gâtlejurile se umpleau de vocale...

Acum înţeleg
de ce puterea nu stă în a rupe lanţuri,
ci doar în a şti cum să atingi
trupul care se milostiveşte
de propria-ţi singurătate.

Să nu-mi spui că eşti de piatră
ca ceilalţi -
n-aş face decât să te ocolesc
alb, neştiut, iubitule...