Orb

Am plâns
când orb
tu m-ai atins
pe corzi de suflet
şi-ai văzut
lumina
şi uite,
ca un ghem m-am strâns
să mă răsfir
şi să-ţi port vina...

Şi ţi-am întins
palidă braţul
tu, nevăzând,
mi-ai dăruit nesaţul
cuvintelor
şi sensuri am citit
în ochiul tău
de orb
lumină am primit
şi am putut
să sorb
necontenit...

Mi-am înălţat
spre cer
privirea
şi-n floarea de prier
n-a mai rămas
decât sărut de orb
şi amintirea
celui
ce-a atins
cândva uimirea
de-a fi putut vedea
cu ochii
ce-i fericirea...