Nefericirea mea
a început să devină o obişnuinţă -
un lucru comun
de care te-mpiedici
chiar dacă nu eşti orb.
Tu-mi spui că fericirea ta
îţi ţine rădăcinile-ntr-o
existenţă:
a unei ploi îndrăgostite
în care te învălui
când ţi-e sete,
chiar cu riscul
de-a auzi tunetele cuvintelor
sau de-a suporta vijeliile ei.
Dac-aş potrivi nefericirea mea
cu a ta
oare ce s-ar întâmpla?
Ar dispărea norii.
s-ar linişti vântul
ar cânta tăcerile
sau cuvintele ar deveni mai grele
de sensuri?
Azi mi-ai atins nefericirea
c-o fericire
dăruindu-mi poate
singurul sâmbure de adevăr
al ultimului meu timp...
frumoase versuri:) si putin cam triste...
RăspundețiȘtergere