sursa foto photodom.com
Omătul meu alunecă-n cenuşă,
Se risipeşte-apoi în vânt
Şi–aşterne crugului bolnav o tuşă
Cu iz de iarnă în cuvânt.
Se năruie-n sosiri de nea chemarea,
Iar strigătele-au umbre verzi,
Ne-ngheaţă-n pântec de izvor aflarea :
C-am să te pierd, c-ai să mă pierzi.
Nu pune îngerii în dezmierdare,
Făpturile-s acum prea reci,
Le flutură aripile-n altare,
Ei ştiu demult că o să pleci.
De-aceea arde-n mine iar ninsoarea,
Feştilele-s aprinse-n sfinţi,
Pe buzele de ceară sting uitarea
Şi-n rugi pun vorbele cuminţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu