Uite, pot fi şi patetic,
mie nu mi-e dor de tine,
mi-e dor de noi….
oricum, promoţia viselor a trecut,
reducere la gloanţe nu se mai face..
spune-mi, fraiero, ai simţit vreodată
cum îţi tremură vocea când taci?
ia spune, de când nu ne-am mai văzut,
mai ai nervuri de frunză în palmă?
Sms catre toanta inimii mele – marius aldea
1.într-un spaţiu îngust mut cuvintele de la stânga la dreapta, aş spune că le scriu cu sufletul meu, pornind de la inimă totul ar trebui să fie perceput ca adevăr, nu ştiu cum se întâmplă de literele obosesc pe drum, se irosesc în trepidaţii, îşi spală fruntea cu picături de apă, în ele locuieşte nervul,eu îi spun trăire, şi când încerc să le prind de coadă, cuvintele scot pe ţeava de eşapament bucurie, dezamăgire, zbucium, aproape imperceptibil, fără să mă mai întrebe dacă au voie să-şi arate sensul
2.mâinile siluiesc tastatura, viaţa ne siluieşte mersul, mă-ntreb ce naiba are cu noi de ne vrea creierul făcut pane?
3.noaptea a trecut ca un birjar care-şi suduie mârţoaga, este simplu să mori fără vise, te naşti cu ele spune o voce, ar fi bine să le cerni şi să-ţi opreşti din resturi bucăţile alea mici şi galbene, aurul bunătăţii pe care nu-l găsesc mulţi, apoi să confecţionezi din hârtie un zâmbet, să decorăm cu el fiecare dimineaţă, chiar dacă se poate arde, vom îndoi altă hârtie şi altă hârtie, nu facem economie, n-avem decât spirit reciclabil, ştim să culegem din gunoaiele altora şi prefacem, de ce nu?
4.se pare că ne trezim greu, copacul ştie să vorbească pe limba frunzelor, eu nu mai înţeleg nimic, am învăţat alfabetul surdo-mut, aşa voi şti cum să mă fac înţeleasă fără să-ţi mai vorbesc, nu, nu e resemnare, e doar liniştea mea în rostogolirea simplă a oricărui cuvânt primit de la tine,e sâmbătă, oră nouă, s-a risipit ceaţa pe dig, îmi împachetez dunărea şi cânt ca literă zâmbitoare ce am rămas... Aaaaaaa!
ia spune, de când nu ne-am mai văzut,
mai ai nervuri de frunză în palmă?
Sms catre toanta inimii mele – marius aldea
1.într-un spaţiu îngust mut cuvintele de la stânga la dreapta, aş spune că le scriu cu sufletul meu, pornind de la inimă totul ar trebui să fie perceput ca adevăr, nu ştiu cum se întâmplă de literele obosesc pe drum, se irosesc în trepidaţii, îşi spală fruntea cu picături de apă, în ele locuieşte nervul,eu îi spun trăire, şi când încerc să le prind de coadă, cuvintele scot pe ţeava de eşapament bucurie, dezamăgire, zbucium, aproape imperceptibil, fără să mă mai întrebe dacă au voie să-şi arate sensul
2.mâinile siluiesc tastatura, viaţa ne siluieşte mersul, mă-ntreb ce naiba are cu noi de ne vrea creierul făcut pane?
3.noaptea a trecut ca un birjar care-şi suduie mârţoaga, este simplu să mori fără vise, te naşti cu ele spune o voce, ar fi bine să le cerni şi să-ţi opreşti din resturi bucăţile alea mici şi galbene, aurul bunătăţii pe care nu-l găsesc mulţi, apoi să confecţionezi din hârtie un zâmbet, să decorăm cu el fiecare dimineaţă, chiar dacă se poate arde, vom îndoi altă hârtie şi altă hârtie, nu facem economie, n-avem decât spirit reciclabil, ştim să culegem din gunoaiele altora şi prefacem, de ce nu?
4.se pare că ne trezim greu, copacul ştie să vorbească pe limba frunzelor, eu nu mai înţeleg nimic, am învăţat alfabetul surdo-mut, aşa voi şti cum să mă fac înţeleasă fără să-ţi mai vorbesc, nu, nu e resemnare, e doar liniştea mea în rostogolirea simplă a oricărui cuvânt primit de la tine,e sâmbătă, oră nouă, s-a risipit ceaţa pe dig, îmi împachetez dunărea şi cânt ca literă zâmbitoare ce am rămas... Aaaaaaa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu