Pricina

Alb negru, alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă şi ou zburător
Doamne, ce dor poate să îmi fie de tine!

Nichita Stanescu – Semn 9


ce ai cu siberiile mele
îngropate în friguri ?

până şi-n colţii sârmei ghimpate
macii răsar
prea tremurători în vânturile ce ne bântuie
când lagărele îşi pierd glasul
sub singurătăţi de pâslă

nu
nu ne mai tund, poetule
nu ne mai strivesc degetele
ne chinuie doar cuvintele
ştreangurile râd
poartă în dinţi
toate poemele noastre

de-am fi fugit în noaptea aceea
să le ascundem
sub pietre să le ascundem
din ele să crească zăpada
în care odihnesc îngerii
cocoşaţii îngeri de atâta lumină

ce ai cu siberiile mele
înhămate în absenţe?

doar frigurile îmi arăta că sunt
punctul negru
pe foaia ta albă
din mine porneşte să scrii
mai departe, poetule...