Punct

dor mut
răsucit în cochilia melcului plecat
prin lume

se tânguie apa
suntem peşti destinaţi tăcerii absolute
şi traversăm albastrul
ca semn al înseninării
sau poate al resemnării înainte de sfârşit

tu ştii cum e
nefiresc, eu n-am învăţat încă
pentru că otrava e departe de ochii mei
de gura mea
de palmele care calcă fiecare por al fiinţei tale
omule cu izvor de moarte
cuibărit în pământul ce te ţine

dor mut
însingurat sub linii -
îmi aparţine acum,
în ziua în care o voce frumoasă
te cheamă în alte adâncuri

lunecă, omule
viaţa mea e un şir lung de întâmplări fără vină
doar piatra ştie conturul tălpilor
 mâna ta mult prea departe
pentru glezna
ce-mi poartă căderea...