Cântec de final

Arpegii arcuite încununează note,
Solfegiem tristețea și ne-ndârjim chemarea
Ca nu cumva din umbre să mai apară flote,
În marea de-ncercare să ni se-nece zarea.

Ne scriem pe arcușuri, 'nainte de plecare,
Din fiecare faptă o altă contopire...
Eu te-am adus în mine, tu te-ai topit în sare
Și-n valul ce se sparge – o albă risipire.

Ne fremătase vântul prin crengile de viață,
Luasem primăvara cu noi chiar pe banchize,
Ne aruncasem iarăși rătăcitori în ceață
Cum cerșetorul hrana în vechile valize.

Dar nu-ntrebasem timpul cu ce vârtej ne soarbe
Și aruncasem gerul hipnotizat pe-o floare,
Sporind în iarna crudă, în tonurile oarbe,
Destinul sfărâmării - adânc, fără culoare.