râu

poate în cumpăna de lumină
glasul meu nu e decât un semn
că ciocârliile mai trăiesc încă în coșul pieptului
e acolo izvorul
și-n vadul cuvintelor se adună gândurile unei ierni
din care nu mai putem pleca
suntem străini
și-n singurătatea burgului
niciun clopot nu ne mai adună fricile -
năluci prin lumea plină de chipuri necunoscute
cine suntem?
cui ne întindem brațul
și cărei cruci îi mai strigăm numele?

poartă simplitatea unei treceri și zborul măiastrei
doar așa poți face să curgă mai departe
apa dragostei fără de sfârșit