Mi-aşază noaptea ceţuri pe retină
Însingurându-mă în alb decor,
Eu port în palme urme de rugină
Şi în auz doar ţipăt de cocor.
Plecase trist, rănit de toamna lungă,
Spre orizontul putred şi bolnav,
Voia luminii malul să-i atingă
Şi floarea ei s-o scuture suav.
El nu ştia că-n mine primăvara
Murise-ncet, cu straiul prins în lut
În sufletul răpus lăsând sahara
Cu valuri arse-n roşul absolut.
L-aş fi oprit să-mi ţină o secundă
În zbor răsuflul meu împovărat
De albul risipit ce-mi tot inundă
Şi astăzi ochiul gol şi-nsingurat.
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu