Agonie blândă

Pe ramele de lotcă se zvântă primăvara -
Călcase peste fluviu, agonizând în port,
Am luat-o iar de mână şi n-am simţit povara
Pe care-ai aruncat-o fără prea mult efort.

Eu n-am uitat vreodată s-alin însingurarea
Şi n-am uitat, iubite, nici ploile din noi
Zăpezile din muguri de-or înveli cărarea,
Să nu-mi ceri niciodată să caut înapoi.

Voi pune albatroşii să-mi vânture tăcerea,
Fărâmele de versuri le-oi arunca la mal,
Iar pâinea cea uscată care ne-a fost durerea
Voi aşeza-o, poate,-ntr-o mână de hamal.

Pe cheiul plin de soare îmi voi petrece cântul,
Ca o smintită frunză mă voi desprinde greu,
Mă va purta prin goluri în palma sa doar vântul
Care va şti povestea – a mea şi-a ta – mereu.