sursa foto internet
În pas de toamnă
vântul
-un galant bărbat-
mi-atinge gâtul
eu îl privesc aşa, curbat
şi mâna mi-o întind
în aşteptare;
îi simt dorinţa,
îl provoc absurd
să nu mai stea în ascultare
şi brumei mele
să-i şoptească surd:
-Topeşte-te, în palma mea,
iubito,
să-ţi simt răceala inocentă,
iar toamna asta indecentă
să nu-mi mai strice
apetitul!
El cumpăneşte o secundă,
tresare,
silabiseşte scurt,
apoi dispare după coline
şi între buzele-i
cu-arome de chihlimbar
mi-aduce crizanteme proaspete
în dar.
Cum să nu-l las
să îmi atingă fruntea,
să-mi soarbă nurii,
să-mi încânte mintea?
Ne-ntindem amândoi
ca umbrele solare
peste pustiu,
peste întreaga zare
şi florilor furăm romanţe-ntârziate
cu iz de toamnă şi absconsitate,
apoi, zăluzi,
în ploaie ne-avântăm hoinar
păstrând aceleaşi drame-n buzunar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu