Isabele Mognaqui
Azi voi minţi că nu-i lumină,
că pomii-n floare s-au vărsat,
că dorul meu e-o rădăcină
în care sevele-şi au pat.
Le las mereu să doarmă-n mine
cui pasă-acum de primăveri
de inconstanţe, de ruine,
de ploi cu muguri sub poveri?
Când în fântâni mai doarme apa
Şi-oglinzile s-au fărâmat,
Pădurii i se mişcă pleoapa
Pe ochi în verde înrămat.
În mine timpul nu-i odihnă,
Iar tu te-ai dus spre alte zări,
De-aceea sevele n-au tihnă,
Se-mbracă-n haine de pierzări.
Hrănesc aceeaşi amăgire,
Petale fluturate-n vânt
Sunt ploi din mine - o iubire
Ce-adapă sufletu-ţi - cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu