Când nu cauţi chemarea...

N-am căutat chemarea;
mă găsise ea în lujerul unui ghiocel
pe care zăpada iernii din noi
voia să-l mai sperie c-un vifor.

M-a strigat îndelung
c-o voce care-mi aducea
în nări aromă de zefir
şi dorinţă nesecată.

Dacă n-aş fi răspuns
amăgind-o doar c-un zâmbet,
mi-ar fi aruncat în faţă
mănuşa unei alte depărtări,
aşa că n-am ignorat-o;

ştiam că-i a ta,
ştiam c-ai trimis-o să strige,
ştiam că mă vrei
mai aproape decât eram
în ultima iarnă în care
doar graniţele hărţilor mai îngheaţă.

N-am căutat chemarea,
dar plină de îndoială,
m-am urcat în cupa ghiocelului
înflorind a speranţă
pentru tine...