într-o mare de trupuri sleite de oboseala unui drum pe care nu-l cunoscusem mă ridicasem să privesc orizontul dar gura femeii îmi mușcase glezna de foame aerul sigilase fiecare sunet aș fi strigat aș fi strigat sângelui din apus că nu-i de ajuns să-mi curgă prin vene că moartea unei zile e singurul moment în care mă întreb pe unde mai respiră călătorul din mine când inima lui s-a închis într-o iarnă de porțelan? |
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
duminică, 9 martie 2014
m-au slobozit
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
"dar gura femeii îmi mușcase glezna
RăspundețiȘtergerede foame aerul sigilase fiecare sunet" - imi place mult comparatia ... superb...