miercuri, 6 ianuarie 2010

Neputinţă

N-aş putea să strig luminii
atâta vreme
cât ea mi se dăruieşte
în fiecare privire de soare

pe ultimul pervaz
îmi lăsase ca amintire
o frunză uscată
semn al trecerii mele printr-o existenţă
unde tu puteai fi copac

ţi-am pipăit scoarţa
ţi-am ascultat cântecele
m-am umbrit în verdele ochi
şi-am doinit a şoaptă de vânt
când mi se făcea dor
să colind tărâmul tandreţilor

acum aştern
pe o filă de seară
un somn adânc de uitare
chiar dacă în albastru
plutesc două păsări însingurate.

Un comentariu: