ANNA RAIN
Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/
urcau muntele de gheaţă/
m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele
îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp;
de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/
să ne fim ploaie şi soare/
pe veşnicie...
Sunt aşa de imobilă încât statuile veneţiene mă pot invidia pe drept cuvânt
marmura nu poate înlocui pielea asta delicată cum nici pietrele nu pot adăposti suflete decât după moarte
aşa, înveşmântată în trup, ştiu că pot ţine în palme convoaie de întrebări pe care, probabil, n-ai cum să le atingi niciodată
eşti desculţ şi singur
cine-ţi poate garanta drumul până la bogăţiile de sens dacă tu ai hotărât să laşi merele în pârg?
eu nu sunt frumoasă m-am născut din semne desenate pe dune de nisip unde fata morgana se joacă în privirile tale asta până când un licăr va apărea pe o latură de infinit
atunci voi şti că am trecut dincolo, unde îmbrăţişările au rost şi cuvintele gust de sărut.
Femeile frumoase au suflete mobile ele se străduiesc să respire din fiecare clipă ce le umple floarea
deseori rămân fără aer şi asta pentru că se găsesc atâţia consumatori în jurul ei (îmi spusese mie cineva câţi adami se înghesuiau s-o respire pentru că se îmbolnăviseră de astm; le recomandase doctorul să vieţuiască din aere curate)
Femeile frumoase poartă la gât coliere cu înscrisuri de viaţă sunt destui care vor să-şi confecţioneze obiecte de podoabă din acelaşi material şi de aceea încearcă să fure cu privirea
ei nu ştiu că aurul se încearcă în foc
Femeile frumoase au posturi ocupate de atâţia adami încât firma lor poate funcţiona fără teama de a da faliment (şi asta pentru că le ajută aerul de doamne pe care-l portă cu mândrie în orice împrejurare)
De-aş putea să mă-nchid într-o coajă de nucă amară când verile râd mi-aş dori să te doară seva din plesnetul meu de pământ când în vânt trupul se loveşte de bulgări ...şi plâng. Bice-aş opri să nu cad de pe ram poate s-ajung chiar la tine în geam să-ţi colind fir de gând rătăcit rostuit în ferestre închise vieţuind printre-amintiri cu gust de caise. Nici livada nici trilul de pasăre-albastră nu va şti unde sunt în ce sihastră vale mă scurg când tăcerile rup vechi amurg sângerând a uitare de ziuă oprită din surâs şi în plâns primenită.
sursa foto fotocommunity Să fiu femeia ta mi-ar trebui doar o secundă s-atârn de ea o undă ca-ntr-un vaier lung îmbrăţişând ape cu stâncă
tu să mă-nlănţui, zale să-mi prindă glezna obosită de mers să-mi pierd libertatea în potopul de lacrimi cu iz de sens în care-mi îmbraci trupul gol dezbrăcat de păcatul Evei dintru începuturi cu gust de nămol
şi Doamne câţi fluturi îmi vor umple coapsele cu zbor!
Mi-ar trebui un nor să fiu femeia ta sunând a ploaie în clopote să-mi pun surâs din chipul îngerilor smuls în plină noapte şi şoapte să-mi aşezi pe sâni, pe gât, pe umeri fără să numeri zilele la rând...
-Te-aş invita la un vin, să mai uităm de noi! -Oh, ce mi-e dor! Aşteaptă-mă puţin! -O s-aştept stând la pândă-n noapte. -Pot să te sărut înainte?...Vreau să mă ţii în braţe...un pic...un pic! -Eu, pasagerul clandestin al nopţilor, mă supun. -Parcă ai o respiraţie rece, eşti venit de departe şi nu ştiu cum să te percep. -Spulberă-mi potecile trecute şi nu-mi mai arăta drumul spre înapoi! -Am hamacul rupt şi cabana e pustie; un vânt obraznic îmi biciue faţa, m-aş înveli cu tine, dar nu ştiu de unde să încep! -Am să-ţi pun în desagă bucăţi din suflet ce nu mai au loc în mine. Apucă spre miazănoapte, femeie! Eu am să duc ani grei de sentinţă albind în cuşca pieptului tău. -Unde să te duc, Ioniţă? Unde aş putea să te duc când şi sufletul meu se vrea pasăre? Dacă merg spre miazănoapte nu voi risca să mă întunec şi mai mult? Mi-e sete, am buzele arse de aşteptare şi un suspin se mai odihneşte în pieptul meu. -Lasă vânturile uscate! Port noaptea asta pe umeri. De am să rătăcesc drumurile, nu-mi pasă! -Cu mine nu vei rătăci, poate în necunoştinţă de cauză, vei bănui că nu-ţi pot face niciodată vreun rău şi te vei lăsa purtat. Am uitat!! Ţi-a fost dor? -Eu nu ma tem, Ileano! Nu mă tem! O să colind purtat de furtunile tale. Ai să le spui tuturor că ai cunoscut omul ce a ucis liniştea nopţii. -Nu mi-ai răspuns. -Da. -Atunci aruncă-mi în palme fărâme de suflet, le-oi purta spre locul ăla unde nisipul construieşte valuri şi uşile scârţâie a cântec uitat de vreme...poate vom aprinde focul, simt că mi-e frig! -Vino în braţele mele! Nu mai e vreme, simt cum somnul mă ucide încet şi otrava se răspandeşte prin vene. Vino! -Mi-a fost aşa de dor, chiar şi de otrava aceea care deseori îţi cuprinde privirea. Te simt aici şi nicio noapte n-are cum să-mi mai spulbere visul, ştiu că mă vei ocroti chiar şi dincolo.Sunt atât de aproape de tine, doar câte un strigăt de albatros ne mai surpă visul, sărută-mă! -Te sărut, femeie. Te sărut aşa cum doar eu ştiu. Să laşi pe prispa cabanei un pahar cu vin roşu. Când îmi va fi sete, mă voi intoarce. Când norii îţi vor ucide stelele nopţii, să-ţi aminteşti cât de aproape eşti de mine...cât de aproape. -Mă cuibăresc domol şi trupul meu se face ghem, am senzaţia aceea ciudată că pântecul mă arde şi tălpile-mi sunt reci. Dacă ai şti de când păstrez vinul! O înghiţitură, două, trei şi vom face noaptea fuior de fluturi. -Mă duc în ceţuri, Ileano! Hai să îngânăm noaptea împreună! -Taci şi strânge-mă în braţe, parcă se prelinge şi spre mine scurgerea asta a ta. -Mă duc în volburi,te sărut, Ileano! Dacă vrei, vino cu mine... -Sunt aici Ioniţă, sunt aici...e târziu şi mă cere noaptea lângă tine în furtună de somn adânc...uite, e linişte...
Imaginează-ţi cum ar sta pe glezna mea mâna care desface o cataramă! Nimic indecent; un gest aproape molatic se derulează după acelaşi tipar...un picior pe care dresul fin străluceşte a adulmecare şăgalnică, la fel ca zilele ce se scurg într-un calendar nu prea pretenţios. Mirosul de piele te face să uiţi de aroma pe care o visezi încă, şi asta pentru că movul e cheia spre taina unui accident...da, accident, petrecut simplu, fără precipitare de stare, doar cu urmări colorate într-un kitch. Probabil din cauză de tocuri, de acolo, de la "înălţime", lucrurile par să aibă caracter de normalitate, dar tălpile nu susţin aceeaşi teorie. Ele ştiu că a călca în picioare suflete este ca atunci când brânduşele plâng sub povara lipsei de atenţie.Măcar de le-ar fi călcat zăpada în picioare. În vene sângele se joacă şotron, aruncă o piatră, dar nu nimereşte decât dincolo de linie. Ciudată asemănare aruncarea asta cu piatra. Un gest inocent în dorinţa de câştiga ceva-ceva. Nici măcar experienţa erorilor acumulate.Şi totuşi glezna există. E adevărat că a fost nevoită să suporte o ciubotă de gips, timpul i-a fracurat trupul şi i l-a închis între pereţii de var. Nimic neobişnuit într-o asemenea situaţie, pentru că lucrurile se vor osifica şi eleganţa mersului va fi aceeaşi. Pe stradă o siluetă ce-ţi pare doar cunoscută, trece arar pe lângă vitrina cu lampadare şi priveşte lung, a mirare cernită ca parfumul toporaşilor ce se vor naşte într-o primăvară spumoasă. Luminile se vor aprinde în fiecare seară, se vor stinge ziua la fel ca visul mov rătăcit într-o cascadă de zâmbete. Catarama rămâne închisă şi asta doar pentru siguranţa unui mers care-ntotdeauna va purta nobleţea pasului făcut. Ador perechea asta de pantofi şi niciun shooping nu va semăna cu cel în care mi i-am cumpărat pe aceştia.Nocturnă , o privire lină ca un madrigal mi se scurge pe gleznă...mâna-mi lunecă...am obosit...e timpul să mă descalţ...vitrinele strălucesc de lumină, asemeni ochilor ce priveau odinioară, blând glezna cu delicateţe...acum e târziu!
-Sunt tânăr ca iubirea de muguri uitaţi în ţol de primăvară întârziată, aşa mi-ai spus cândva
m-ai dezbrăcat de lacrimi şi din zâmbet mi-ai făcut coroană, mă iubeai
desenaseşi dintr-un condei pe tălpi de brânduşe mers de regină
cât munte a trebuit să urc pentru a te lua iarăşi în braţe!
mărturie stau stânci cu umeri de granit purtând la gât salbe de nouri în care cuvintele mele se spală atunci când noroiale vremii se năpustesc asupră-le.
doinesc în iarnă prin ceaţă deasă şi întuneric
cui să mai strig despre lumină când tainele dor şi ecourile plâng în sfere albastre?
Şi câtă iubire de cuvinte să mai pun în cupa iernii ce-mi îngenunchează pasul când jocul vieţii şi al morţii îmi leagănă-n iluzii glasul? Tu nu eşti sfânt eu sunt efemeridă tu-mi erai doar cuvânt eu-crisalidă îndurerată, floarea îmi plângea un cântec nici bocet, scâncet sau descântec n-o mai oprea din ofilire cuvântul era lujer silaba-devenire iar aerul din jurul lor gusta tristeţea căci fluturele-i trecător ca tinereţea şi câtă iubire de cuvinte să pun în faţa ta, poete nu mai am nopţi ştii bine câte piruete pot face-n zbor zidirile de fluturi sunt doar vârtejuri de ninsori de care să te bucuri nu mai am nopţi doar dimineţi în care talpa mângâie iarba iscoditoare ca apa de izvor spre vale curgătoare.
Mi-e sete dar lutul în care trăieşti mi-e atât de străin iubesc depărtarea din pietre şi-mbrac doar zidirea cu-n cântec senin.
Mi-e foame de tot ce-nconjoară o umbră de ceară mi-e gândul durere epistolă scrisă cu-aceeaşi cerneală pe care-am găsit-o în urme de vulturi pe nori de ciute fugare pe margini de stâncă pe lacrimi din zori ori risipite prin marea adâncă.
Şi câtă putere să aibe un înger să ducă lumina pe umeri când niciun izvor nu-i şopteşte cu drag alte plângeri
Secat mi-este dorul şi-ar vrea să se-adape din colţul de rai din margini de ape întinde-i cuvinte, răsad de iubire în prispa lunii mireasă să prind rădăcini crescându-ţi în palme aleasă.
Ce s-ar putea-ntâmpla când voi uita să-ţi ştiu în fiecare clipă mersul şi dacă mintea mea uşoară mă va trăda c-un drug de sfoară, cum ar suna pedeasa-mi şi care ar fi sensul? Tangent un pas ne prinde-n fuga vieţii c-o lipire, ca un treacăt, nu pune drugi de fier iubirii şi nici măcar un lacăt, dar smulge aripi şi zboruri deopotrivă lăsând o memorare-a sorţii în derivă şi-atunci cum să ne scriem în paşi de vânt iubirea? de unde să luăm în palme nemurirea când nici măcar cerneala nu ne-ajunge să ne rescriem rămâne verbu-a plânge să-nalţe poate ruga ce iarăşi ne va arde durerea de uitare, cuprinderea în cadre unde imagini ne zâmbesc alene când norii se tocmesc cu picurii sub gene.
Vei fi lumina ce-mi poartă privirea spre umbre vei fi iubirea ce-n sfere ascunde vibraţii şi cine-ar putea să se-ntrebe că mii de senzaţii vor fi doar mulaje pe care vei prinde-n etaje surâsuri?
O, poet-nălucire mai ştii cum se prinde în horă de timp un dram de iubire? mai ştii cum în flori de cais atârnă mireasmă de vis năruit de-un cuvânt? Cu cine-ai făcut legământ?
Şi câtă-nnoptare de tine ascunzi în poeme stropind diademe cu cioburi de stea strălucindă când viaţa-i fugar ostenit într-o lume flămândă?
Cândva ai să uiţi cum mi-ai colindat cu-n sărut albe punţi oprindu-mă-n zbor la fântână să pot adăpa cu apă din mână o gură-nsetată de dor, de arşiţa lumii în care păgânii au pus doar blesteme de foc
să-mi spui dar atunci: Femeie, am avut doar noroc să te ştiu apoi, pentr-o clipă într-un foşnet de-aripă am fost eu iar tu...curcubeu.
Ai nevoie de idee de parfumul de femeie de drag mult şi de albastru de strigarea unui astru dar mă-ntreb cum o să-mparţi lunea albă de un marţi chipul tău de o oglindă şi-obiceiul vechi din tindă poţi să-mi spui acuma oare un răspuns la o-ntrebare? tu eşti cel ce scrie iar cu zăpadă-n calendar? ori pui ploaie în petale când găseşti cupele goale? pune vrajă în cuvinte Evele-or lua aminte şi s-or prinde-n hora lor hoara sfânt-a ielelor iar de nu poţi răsări în fântâni cu apă gri rogu-te, nu te-ncurca înc-o dată-n ploaia mea!
N-aş putea să strig luminii atâta vreme cât ea mi se dăruieşte în fiecare privire de soare
pe ultimul pervaz îmi lăsase ca amintire o frunză uscată semn al trecerii mele printr-o existenţă unde tu puteai fi copac
ţi-am pipăit scoarţa ţi-am ascultat cântecele m-am umbrit în verdele ochi şi-am doinit a şoaptă de vânt când mi se făcea dor să colind tărâmul tandreţilor
acum aştern pe o filă de seară un somn adânc de uitare chiar dacă în albastru plutesc două păsări însingurate.
De-ar ninge şi-n mine c-o albă uitare, De n-aş mai fi eu şi-ar fi doar ninsoare, În cupe de nor s-atârn dimineaţa Ca-n valuri de dor să răsfir iară ceaţa.
De-ar ninge în mine cu zeci de cuvinte, De n-aş mai fi eu şi-ar fi doar morminte, Pe cruci de stejar s-atârn rugă de ceară Ca-n miez de blesteme să plângă o seară.
De-ar geme pământul amară durere, De n-aş mai fi eu, ci doar mângâiere, În zodii de lut să-mi citesc iar destinul Ca-n vechi palimpsest să se verse pelinul.
Nu te-ai gătit de multă vreme pentru mine poate pentru că riduri de alb ţi-au spulberat ierni pe care, odinioară, mi le dăruiai în buchete de floare
Doar fumurii tornade mai surpă drumuri pe care le ştiam albite, copilării pierdute în ierni prea dezgolite ca să-mi mai poată duce alinare pe cruci unde strigă poverile de foamea iertării
nu mai privi în toamne zâmbetul nu se poate ascunde sub o frunză şi sărutul nu se aude în plecare de pasăre
în iarna asta numai focul de inimă trosneşte în vatră cu amintire pe spuză restul e doar cenuşa dintr-o rugăciune prinsă-n altar în zi de sărbătoare.
