De(zbateri)

Din zvâcnetul de pleoape
mi s-a născut privirea
şi-n soarele durerii
se-aruncă un ecou,
când geana de lumină
îmi prinde iar plutirea,
las floarea să-mi inunde
reverul de sacou.

În verdele-ntâmplării
răsare-o strălucire,
e zâmbetul livezii
pe cruce scrijelit,
fug caii mei sălbatici
mereu a primenire,
când mugurii se-nchină
în ordin carmelit.

Oricât de strecurate
las umbrele să fie,
mă prinde-n mreje ceaţa
ca un duhovnic rar,
păcatul mi-l adoarme
în coaja sidefie
a florilor de ceară
topite-n calendar.

Neliniştea mă ninge
în taina înserării,
altare colbuite
se-acoperă de vânt,
îmi port spre tine paşii
la marginile zării
în care primăvara
se ţine de cuvânt.