vineri, 9 decembrie 2011

Pendul 2




Azi văd cum olu-n care
mi-am odihnit fiinţa
e cam umbrit de toamne
şi are-obrazu’ spart,
azi văd cum frunza-i cade
şi-i tremură dorinţa,
e cam adus de spate,
e trist şi prea brumat.


Azi văd că lutu-n care
şi-a oglindit o viaţă
primeşte palma iernii
şi tremură-a tăceri,
când vântul tot mai scrie
epistole-nvechite,
el cată cu privirea
la floarea sa de ieri.


Îşi aminteşte-n treacăt
parfumul ei subţire
o boare strecurată,
pe firul unui gând
o vară luminoasă
cu macii prinşi în plete,
când risipea iubirea
şi adormea plângând.



Pe toarta-i sfărâmată
va-nmuguri uitarea,
iar lutul se va stinge
sub pleoapa altei zări,
în asfinţit, o rugă
va naşte vis de floare,
hrănind iubirea-n care
se vor topi chemări...

5 comentarii:

  1. totusi este trist in lume... ai reusit sa redai acest lucru atat de bine in imagini si cuvinte, incat nici nu stiu ce as putea spune.
    te citesc cu drag, cu mare drag!

    RăspundețiȘtergere
  2. Azi am gustat din tristeţea lor...vom fi la fel ca ei peste puţin timp, treceri...
    mi-ai lipsit Călător..

    RăspundețiȘtergere
  3. :) vaiii, dar am fost prezenta mereu mereu, chiar daca de cele mai multe ori nu-mi gasesc cuvintele ca sa si iasa o urma a trecerii...

    RăspundețiȘtergere
  4. Minunate versuri! Ai reuşit să mă faci să ... retrăiesc momente pe care le uitasem... M-ai făcut să-mi doresc a crea ocazia trăirii, împărtăşirii unor atât de fireşti experienţe de viaţă... Da, ai dreptate: alături de ei, bătrânii noştri, învăţăm să preţuim momentele de acum pentru a ne pregăti de ceea ce, inevitabil, va fi... Gustul tristeţii ... Felicitări, Anna!

    RăspundețiȘtergere