Fără cuvinte...

Dincolo de cuvintele mânjite
de zăpadă,
iarna-şi pierde dreptul de-a mă întreba
pe unde mi-am lăsat copilăria.

Mereu îi spun că-mi place s-o arunc
în covata de lemn a bunicii,
să sară de bucurie
printre degetele ei de vrăjitoare bună
pe cai albi -
niciodată struniţi.

Mă-ntreb
cum ar fi să iau o pauză de zbor?
Să-ncurc iţele,
ca să mai zăbovesc pe aici –
măcar cât voi mitui primăverile
să-şi lase florile
pagini în jurnalul meu neterminat.

Nu simt că mi-e frig.
Între două căderi de fulgi reuşesc să aplaud.
Doar cuvintele îmi sunt în pauză!