Atingere

Priveşte-mă acum,
în iarnă,
când clopotele-mi poartă strigătul
dincolo de munţi,
când ninsorile se joacă-n părul zilelor
şi-şi plimbă graiul
prin calendare nescrise.

Priveşte-mă aşa cum sunt:
cu ochi de stea
şi glas de noapte adâncă
amestecând visuri în rostogol de ceaţă,
cu braţe deschise a chemare
şi zâmbet de ramură ninsă.

Nu-mi face icoană
de amintire,
ci caută-mă-n zecile de cuvinte
aşternute pe cărări,
să nu uiţi niciodată
drumul înapoi.

Când iernile plâng,
vântul le mângâie zăpada,
chiar dac-o împrăştie pe coline...
ce rost ar avea risipirea-mi
fără atingerea privirilor tale?