În somnul tău sunt foşnet
şi răsuflarea-mi doare
când, prea obtuz, un pocnet
de mugure răsare.
În arborii de veghe,
desprinsă-n frământare,
îţi sunt doar o priveghe
la capăt de-ntrebare.
Să nu rosteşti cuvinte,
din licăr, lumânarea
îmi va turna surâsuri
zănatice ca zarea.
Rosteşte-mă cuminte
în vorbe scufundate,
ocean de oseminte
să-ţi fiu, răpindu-ţi moarte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu