Mireasa vântului

Oskar Kokoschka, 1913
Mireasa vântului

Dac-aş fi mireasa ta la noapte,
mi te-ai pierde printre-mbrăţişări,
nici casante, nici rigide,
cu balsam de şoapte,
să putem împrăştia cuvintele
spre zări.

M-ai cuprinde-n glasul tău
cu stihuri,
pe-a mea frunte licări-vor sori,
în satinul alb
vor sta alături
două trupuri rătăcind prin nori.

Dimineţile-or să ne găsească
ameţiţi, insomniaci,
tu spunând încet:
“… să mă iubească…”
eu rugându-te abia: “ Mai taci!”

Şi în buza-nrourată-a zilei
arunca-vom iar
săruturi mici,
cu arome de priviri fugare
şi cu străluciri de licurici.

Pentru serile ce vor avea să vină
am să-ncerc din lună să răsfir
tot argintul,
să-l îmbrac în şoapte,
candid să-ţi zâmbesc şi să mă mir
cum iubirea încă te mai lasă
chiar şi noaptea să-ţi mai fiu mireasă...