Stropeşte-mi noaptea cu brumă,
iubite
niciun punct de humă
să nu rămână fără adăpost
găseşte pentru dor minciună
şi un genunchi pudrat cu închinare
spre piatra-n care-am fost.
De sare se va umple cerul,
iubite,
copacii vor huli misterul
să guste din fâşii de gheaţă
şi fluturi ne vor plânge zborul
când spinii de uitare vor plesni
în prima noastră dimineaţă.
Din vremuri roase de-ntuneric,
iubite,
vom păstra eternul sferic
să adâncim în el iubirile flămânde
din care cugetul himeric
mai strigă-mpovărat de clipe
să nu ucidem tainele plăpânde.
Aş spune ceva, dar nu ştiu ce...
RăspundețiȘtergereAh, ba ştiu! Bine te-am regasit!
Ai tacut mâlc atâta vreme, iar eu te-am descoperit abia ieri, dintr-o întâmplare.
Despre versurile tale...stii parerea mea. E neschimbată. Şi mă bucur că mai poţi vorbi de iubire. Eu i-am uitat culoarea. Dar acum, vizitându-ţi blogul, poate o să-mi reamintesc de ea. Macar citind-o in rândurile tale, dacă altfel nu se mai poate.
Blueiris? Să te ştiu oare? Lămureşte-mă!
RăspundețiȘtergereO întâmplare care să facă un om fericit nu poate decât să mă bucure...Te aştept cu braţele deschise aici, în casa mea!
frumoasa poezia ta cu vibratie blagiana..
RăspundețiȘtergereBun venit, paulgsandu!
RăspundețiȘtergereE doar un crâmpei din ceea ce poate fi un gând.
Mulţumesc trecerii tale.
anna