Cumva?

sursa foto Dasha Nikonchuk

Din pleoapa ei de verde-mi clipeşte primăvara
mă cheamă s-o îmbrăţişez ades
să-mi iau din vechiul meu iatac, vioara
şi să îţi cânt din vântul ce-am cules
în treacăt,
dar tu nu eşti
solie peste lumea-ndepartată mi te-ai dus
şi nu ne întâlnim
căci răsăritul nu va vedea nicicând apus

eu n-aş ruga nici liliacul să se mire
de tot alaiul care te-nsoţeşte
pe coapse moi de fragede coline
te-aş alerga mereu, când somnu-mi prisoseşte
si-apoi grămadă
aş tot vărsa din sac de cântece brânduşe
să te adorm
şi pe furiş să-ţi pun cătuşe
de brebenei
şi de zambile mai uituce
să pot apoi în ploaie să-ţi zâmbesc
scurgându-mă domol printre uluce

eşti prea departe
în mine primăvara mai înalţ-un cânt
chiar e de crud
e sevă pentru un pământ
din care ciuturile se vor adăpa cu sete
ca din seninul meu
fântâna să se-mbete

iar de vei fi prea ostenit dă căutare,
când vei veni acas' pe-aceeaşi vechi cărare
să te opreşti, chiar şi pentru o clipă
lângă izvor
te-oi îmbrăca-n cămeşă cusută-n galben spic,
văl tremurat de lan pe foi de borangic
şi-atuncea vară cu maci nebuni arzând ascuns
'ţi voi dărui...
oare va fi de-ajuns?