Plecarea mea e ca un drum prelung
Ce-aşterne seara pe un umăr trist
Te uită iar spre punctul unde-ajung
Spre a vedea cât timp eu mai exist.
Plecarea mea e ca un tremur lin
De ape rătăcite-n vadul gol,
E ca mişcarea frunzei de arin
Când desenezi plutiri în rostogol.
Şi de mai trec prin tine-ntâmplător
E ca să picur stropi de ploaie fin,
Să nu mai oboseşti de-atâta dor
Din primăveri ades spre tine vin.
Şi-oricâte toamne iar vor încerca
Ruină să-ţi presară-n vise mii,
Tu să m-aştepţi, chiar dacă voi pleca
Din când în când în rai de poezii.
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Nu stiu daca iti doresti intrarea cuiva in spatiu atat de personal..poezia ta are ceva din eleganta matasii spumoase, din adierea vantului de seara intr-o vara fierbinte. Plecari , reveniri, asteptari, murmurate cu ochi inlacrimati, cu brate rabdatoare..
RăspundețiȘtergereDincolo de mătăsuri, suspine!
RăspundețiȘtergereaproape că înțeleg la ce se referă plecările.
RăspundețiȘtergereși am spus bine aproape, fiindcă numai tu le stăpânești.