Ecou lovind stâncile singurătăţii
Nu-i aşa că aplauzele stârnesc invidii?
Granitul e boaba de strugure
pe care ţi-o dăruieşte via Pământului
când toamna nostalgiilor
te îndeamnă să cauţi
nici vinul pietrelor nu-l mai pot bea cu tine
e paharul prea strâmt
şi gura mă doare de strigăt
blândeţea luminii nu-mi e balsam
poate doar ghearele ereţilor
ce-şi rotesc uimirea
asupra morţii
să-ţi fie cuie în care să-ţi atârni aşteptările
încuie-mă în geamăt
durerea mea e miezul amar
al fructului verde
demult îmi e anotimpul suferinţei
în palme...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu