mai suplă decât o dimineață de ianuarie

se strecoară viața printre ziduri
trece aproape nevăzută
acolo unde se sfârșește nedumerirea
începe înțelegerea
că oricât te-ai ascunde prin fante
nu scapi
ea te fumează lent
unghiul din care te privește fără s-o vezi
e unic
n-o ghicești
n-o poți controla
ea te mânuiește ca pe o țigară subțire
în timp ce pleoapa nopții
acoperă numele tău
din care literele se scurg -
umbre peste veacurile rămase fără scalp

puncte peste durere ascunsă

aș fi spus că picură otrava
peste o lună amară
în fond punctul năștea linia
pântecul durerii nu se golea de amintire
era un fel de art nouveau
ascundeam "în scoici"
chipuri, și voci, și ecouri și gândul
că într-o zi, spălându-ne de păcate,
vom reuși să înflorim perle
în părul înspumat al unei mări agitate
cum ne e viața

în fond eram doar bucăți de muguri
rătăciți într-o iarnă

vine o vreme când te crezi doar un zidar fără mistrie

atunci prinzi între palme lutul femeii
și-i cureți de păcate pielea
pui tăcerile să învârtă roata olarului
îi ajustezi fricile
și-n formele abia născute
arunci cuvintele
toate cuvintele pe care le-ai adunat
în catacombele orașului tău
când fugeai ca un lunatic, mutilat de soartă

dacă nu pleci din mine, e semn că mă recunoști

inima asta e un pumn de cârpe
strânse într-o batistă roșie
mă locuiește cuminte în partea stângă
în ea torn zilele și nopțile
frica devine un motiv să-mi spun
că nu mă pot opri aici
că viața asta de actor e o nebunie frumoasă
că nebunii ca mine vor sări gardul
să umple câmpia
să îmbrățișeze copacul
să muște stelele de piept
să înalțe avioane de hârtie
până acolo unde păsările nimănui
spun povești de iubire
fără final

dacă nu pleci din mine, e bină să rămân tot timpul "acasă"

nume pe o pagină de jurnal îngălbenită - amelly

femeia de apă e un țesut nou
nimeni nu știe cine l-a inventat
ea își aduce doar aminte cum au așezat-o
într-o bucată de albastru
apoi au răzuit clopote să curgă peste ochiul ei
argintul
i-au înnodat cuvintele în speranța
că vor opri pentru ei toate sensurile
nu au văzut că-n pântec poartă lumină
și născătoare au uitat-o într-un colț de lume
pustiu și întunecat
azi se mulțumesc s-o închidă în cerc
punct într-o mare de întrebări nerostite

dacă nu dormi, ține-mă de mână

e prea multă liniște pe coridoare
nefiresc
m-am învățat cu forfota
ai grijă de sfori
un naufragiu prin lumea asta
n-ar face decât să-ți întrerupă viața de artist
aici oamenii se ocupă de alte treburi
n-au timp de copaci
de frunze
de ploi
de leagăne
aici totul vine și pleacă
atât de repede încât ți se face frică
de aceea pun somnul la păstrare
și umblu

cu tine de mână mă simt partizan

printre oameni de zăpadă, cuminți

cuvinte mătuite
nu mai vedem dincolo de vânt
ne mulțumim cu sensurile pe care le știam
păstrate în memorii
până când vreun nenorocit de alzheimer
își va priponi calul în preria minții noastre
atunci vom fi doar cireșii
care înmuguresc țurțuri
și-n lumina lor de gheață se vor fi scăldat
sâmburii de iubire
pe care-i scuipasem în grabă
la trecerea noastră prin lume

la ultimul semafor, am hotărât să trec strada

de fiecare dată culoarea era roșie
nu mă interesa
dacă vreo mașină avea să-și încerce dinții
în pielea mea
nici câți ani avea șoferul
ori cum se numea iubita lui din dreapta
în fond nu mă interesa nici câte minute
avea să mai clipească în ochiul meu
imaginea ta din oglindă
zâmbeai neștiutor duhnind a dragoste sfărâmată
în timp ce eu, suspect, credeam că pot continua

blestem cu pelin și sare de bucătărie

(amar gustos, am spune)
se rostogolesc în ureche doar câteva minute golașe
timp în care aflăm ce parlamentar ne-a mai furat caii
ori câte zile au reușit să salveze literații din închisori
copilul meu se întoarce în pântec
în timp ce al tău rămâne simplu - necunoscut
nașterea e doar o întâmplare SF
monitorizată de cinematografie
în rest doar semne zodiacale
pe care niciun astrolog nu le mai poate descifra
în anul maimuței învățăm prin imitație
suntem, poate, în faza aceea de început
când ne e de ajuns să zărim un zâmbet ca să fabricăm altul
în timp ce ochii ne plâng în oglindă