am ajuns să cred că iarna e un om în halat gata oricând să mă vindece - să-mi înghețe inima ca s-o poată transplanta unui copac pe care nimeni nu-l mai strigă pe nume când toamnele îl despoaie de i se văd coastele strălucind de prea mult alb râsul meu curcubeu nu se mai transformă în zmeie copilul care sunt urcă pe coama unui nor trage de hățuri și se răstoarnă voinicește peste copacul cu inima înghețată și-atunci râd amandoi caruselul nopților pline de singurătate se umple de lumină vreau să cred că stelele nu mor niciodată, iubitule... |
duminică, 9 martie 2014
de prea mult alb
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
poate vom fi si noi stele, cine stie?!
RăspundețiȘtergere