marți, 31 decembrie 2013
Împrumut
Mai vie decât luna, o să-ncolțesc în tine,
O moarte amăruie cioplită dintr-un vers,
O să-nfloresc vremelnic și-n albele stamine
Voi presăra o iarnă – mirific univers.
Neîmpletită stare, adâncă întâmplare,
Voi rătăci prin goluri ca floarea în deșert
Și ghețuri prinse-n streșini cu brațe de-ntrebare
Te vor cuprinde iarăși când totul e incert.
Voi trece neființă, nălucă prinsă-n cețuri,
Poem-singurătate în tomul unei seri,
Iar albatroșii mării, plătind aceleași prețuri,
Mi-or umple înc-un strigăt – un blues cu sfâșieri.
La ceas de așteptare
Mai caută-n iarna cu file veline
Și-n ochii de gheață cu gene de-arginturi,
Să-mi spui despre stele, să-mi spui despre tine,
Să-mi umpli tristețea c-un roi de săruturi.
Mai scrie-mi de păsări, de zboruri rotate,
Epistolei tale să-i dărui lucire
La vreme de ceață, în mine-ancorate,
Vor sta așteptarea și-un semn de iubire.
În irisul nopții se-așterne tăcere,
Mustind înspre fluviu, cad brume-nvechite
Sub calpe însemne se-ascunde-o durere
Și brațele mele... întinse, iubite!
vineri, 27 decembrie 2013
Dincolo de praguri
Mă suduie iarna c-un bici nemilos
Cuvântul în fumuri se pierde
Cum cheamă durerea sub piele, în os
Tăceri de nisipuri în verde.
Colindele urcă spre cerul curat
Sub porțile serii deschise
Când îngeri de pâslă, în alb strecurat,
Aruncă-n ferestre cu vise.
Copiii se-mbracă în straie de somn
Iar cântecul nopții se-ntinde
Pe ghețuri sticloase, căci apele dorm,
Iar teama din noi se desprinde.
Prea triști să uităm primăveri ce-au trecut
Păstrăm roi de stele-n privire.
Irozii ne pleacă. De ce au tăcut
Blândeți înmuiate-n iubire?
am aruncat
să-mi râdă soarele în răsărit poate așa voi alunga tot întunericul strâns în nopțile când frigul mă întemnițează lung și pustiitor nici aerul nu-l mai pot împărți nici culoarea pe care zăpezile o descompun din lumina lăsată de ochii tăi alunec spre miezul unei zile și-n pragul vieții las bătăi de inimă - să le numere cine va fi să mă iubească așa cum sunt |
colind
|
desen naiv
1. nu trece prin mine ce îți e de prisos vântului să îi lași cuvântul ca o lamă smălțuită gata să nu lase urme în epiderma ei se nasc zorii din felii de lumină hrănește-te tu și pescărușii tăi coborând a înserare din inima cerului îndoliată fulguire când nopțile ne devin temnițe pentru încă o viață de fluture pentru încă un popas în amarul secundei despicat pentru muritori 2.la capăt de linie un tramvai obosit fără cai nu e poveste fără aripi nu e zbor fără mine nu ești tu fără fluviu nu respirăm noi triști pe refugiul pustiu împingem umbrele în topirea lor ne prefacem nostalgic îndrăgostiți de singurătate plecăm cuminți spre orizontul unde nimeni e nimic și nimicul e nicăieri 3. știu că am murit pentru tine azi un adio ca o scânteie aprinde încă o depărtare pe glezna albă se preling urme viorii din asfințitul ultimului meu zâmbet 4. rămas bun |
duminică, 15 decembrie 2013
sticlos de adevărat
2.mă dezlipesc din umbră să răsar când ochii mi te aduc în dar pe bancă au căzut frunze din frunze s-au ridicat culori printre culori s-au rătăcit ploi nu-mi irosi lacrima strânge cuvântul și-n rădăcina lui strecoară gândul că te mai am - mugure din lumina furișată pe sub geana unui răsărit leneș 3. dinspre zid jumătăți de ziuă preschimbate-n silabe sensuri destrămate ca fuioarele de aer ne respirăm finalul cu bucuria unui condamnat la viață din mine punctul din tine linia ca o continuare firească a ceea ce sunt 4. învelește-mă cu uitare |
mixaj sticlos de acorduri
1. mânji de lumină îmi nechează la ureche se aude pasul zorilor prin ceață te caut fluviul mai trage un fum plictisit de atâta iarnă încă o cădere mă însoțește ninge-mă spui ninge-mă iubito raiul să ne fure când colindele se irosesc printre năluci ni se scurge glasul în amonte o icoană mai apucă să zâmbească din iluzii nu trăim o veșnicie 2. sunt un vânzător ambulant la poarta cetății e liniște când haina mea se umple de visuri mă înalț din iubire le împart unul se face nor altul zmeu ultimul curcubeu în ochii ploii se cuibăresc ochii mei te caută sunt femeia apelor cu mătase îmi spăl privirea și-ntr-un roi de fluturi sticloși ascund sufletul când tremură mi se spune că respir 3. plec din devremele unei stări se naște iar târziul buzele otrăvite mă vor răsuci în vorbe le stă ascunsă trădarea și câți arginți numără mâna sub retină adevărul sapă o fântână doar tu mă știi m-ai văzut la strâmtoarea unde ecoul se scutura de litere mărunte r, a, a, n, i, n, a, n 4.aritmie |
siamezi
1. călătoresc puțin din puțin mă hrănesc uneori mi-e de ajuns să zâmbești e ca și cum aș gusta mai mult decât am avut vreodată pe masa mea se odihnește singurul poem de unde am extirpat mansarda și pescărușii pe țesut bolnav îmi alunecase durerea din lipsă de tine doar gheața oglinzii îmi mai pune ochii în mișcare mă privesc rar și când o fac las în urmă frig tu ești? 2.am epuizat motivele pentru care colindam străzile se încolăcesc precum șerpii veninoși respirând aerul prăzii irosit în pașii refuzați de asfaltul gri se lovesc absențele noastre nu ne mai cunosc teii și-n harta iubirii marcajele s-au estompat o hârtie îndoită nu ține 3.dac-am scutura lumina peste corturile în care ne stau sufletele n-am tremura de teama însingurării păstrăm distanțe în cutii de fildeș matricea legăturii se împuținează doar dăm vina pe geografii și pe cuvinte nedizolvate încă și-mi spuneai mereu... zi: te iubesc! 4.ne hrănim din aceeași placentă |
te voi iubi fără să te ating
1."tot regină ai rămas" pe eșafod călăul curge cum își leapădă ochii pe gâtul ei de lebădă numai cântecul întârzie să se audă tandru picurat din ochiul de sticlă moartea nu ne poftește la masă ne lasă flămânzi pe drumuri întunecate se numără strigătele în durere fiecare vocală își găsește crucea umărul duce până la capăt singurătatea din urmă 2. zodia nu contează nici măcar semnul sub care trupul se ascunde printre falduri de nelegiure se mai aruncă un zâmbet strâmb ca oglinda ce ne joacă feste suntem frumoși eu aș spune poate nebuni - un adam gata să stoarcă luna în pielea evei deportate prin siberii câți se vor fi întrebat cine este? 3. din prea mult frig confecționăm nopți le botezăm cu frici impersonale apa iordanului primește existențe numai noi ne murdărim cu neputința atingerii cuiele așteaptă eu doar le număr nu știu cine va desena linia bătăilor mele de inimă 4.semănăm(lângă tine mi-ar plăcea să mor) |
am devenit linii
paralele șinele pe care niciun tren nu mai aleargă deși vagoanele sunt pline cu deportați necunoscuți - femei iubite episodic bărbați în lotcile lor verzi ca ochiul fluviului - demon ascuns în mansarda noastră plină de oase (nimeni nu știa cum de soarele își scutura frigul când făceam dragoste) mai nou prelungesc exilul încât absențele să-mi umple iarna cu o muzică deșirată peste aerul prins în corola singurătății mele |
nu îndeajuns
să te pot atașa
lacrimii pe care iarna
o preschimbă în fulg
rătăcit spre pământul
ce soarbe
poate puțin
prea puțin pentru istovirea unei iubiri
fiecare treaptă - semn
fiecare clipă - vânt
fiecare pas petrecut - ancoră într-o mare
unde ne-am rătăcit
fără să ne fi întâlnit vreodată
suntem povestea fără sfârșit
care n-a învățat să spună
că pierzându-ne de noi azi, ne vom regăsi cândva
la ceasul când soarele va îmbrățișa lacrima
am ascuns
în cutia viorii două păsări de hârtie albe cum zilele în care mă strigai prin aburul dimineții rotunde iubiiiiiiiiiiitoooooooo uneori ele pătrund printre corzi se alintă sub arcușul violonistului se tânguie rar și de cele mai multe ori prind măiastru să vorbească despre o iubire - semn vegetal în ochiul iernii ce ne cuprinde când ferestrele deschise au uitat să mai adoarmă... |
m-am îndoit
de splendoarea ierbii de mersul stângaci al melcului de grădină de frunza ce-și decupa aer să respire pasărea rătăcită prin verdele singurului copac în care mi-aruncasem visele să-nflorească în primăveri doar de tine știute până când am învățat că veșmintele pe care le port sunt umbra singurătății -biografie incompletă în lipsa omului care a-nvățat să mă iubească acum... |
m-ai lăsat
din ultima cină pâinea se uscase de aşteptare pentru că nu erai acolo am închis ochii şi-am ascultat îndelung liniştea am îmbrăcat parfumul singurătăţii şi-am decupat cearcăne să le fac frunze galbene pentru copacii pe care mi i-ai părăsit pe rând crezând că-n aerul meu bolnav nicio pasăre nu mai poate să cânte |
nod
pe frânghia vieții saltimbanc - aerul îmi tremură pleoapa mă doare îndelung nu știu dacă sub streașina sufletului meu se vor mai adăposti lăstunii mi-i primăvara departe și glasul tău o amuletă cu care voi trece prin iarnă fără să mă vând fără să mă înstrăinez acolo unde se termină liniștea și bornele arată că mai avem de parcurs puțin drum împreună |
îmi spui rămas bun
și-arunci o mare între noi - adâncuri albastre furate din geamătul fluviului care trece mereu prin jazzman-ul meu în fiecare miercuri când mansardele se înconvoaie ca niște cerșetori flămânzi lipsite de dragoste și cântec luciu de saxofon și întuneric, iubitule degete aruncate în pielea femeii ce nu-și mai găsește locul când fulgerul nebuniei scaldă cerul și-n puterea iubirii se scutură cuvinte amare... |
cu siguranță
sunt o treaptă
spre fereastra unde gratiile
se topesc în gura luminii
dincolo devin aerul
în care cireșii își scutură fluturii nebuni
în poala pământului
reavăn de atâta ploaie
într-o primăvară la fel de iluzorie
ca iubirea pe care mi-o dăruiești
în fiecare zi -
sintagma albului îmbrăcată în cuvinte
doar de noi înțelese
pentru că eu
mă voi cufunda mereu în brațele tale
ca într-un leagăn unde moartea
e un fel de dragoste fără de sfârșit..
obscur
sub un strat de piele
odihnește noaptea
eu - mai albă decât steaua
ce-și scutură lumina
ies din mine - rugăciune lângă troița
de la marginea drumului
cântec pentru păpușari și volbura câmpului
pentru pasul hoțului și strigătul nebunului
oglindă adunând sunete
în trena unei dimineți
altfel fără tine
când ascuns în ceață
îmi vorbești despre inocență furată...
duminică, 1 decembrie 2013
ca să însuflețesc
o tristețe am nevoie de încă o iarnă de un decembrie în care să mă pierd neștiută stare în mâna ce tremură la gândul că cerșim îndelung fără a primi ceva în schimb poate un cerc de gheață poate un sloi de argint - pumnal pentru noaptea în care ne mor stelele în rezervații căprioare cu ochii bânzi la adăpatul din singurătate acum când cobilița nebuniei se umple de întuneric |
ți-am trimis
|
poate
mai stingher ca oricând gândul meu înapoiat brumei caută verile nebuniile acelea rotunde în care ni se cufundau zâmbetele - sfere unde lumina se închidea sporadic să ne arate că soarele e în noi un uriaș ce ne prinde în brațe fără să știm fără să vrem noi - copiii neascultători aruncând mingea-n oglinzi de unde stelele au dispărut ca prin farmec poate de prea multă iarnă în care ne cernem către final încântați de lumea în care ne topim mărunt și definitiv... |
cruță-mă de...
uitarea ce se odihnește în ochiul de timp sub pleoapa unei ierni ascunde toate diminețile în care orbi ne aruncam zâmbetele printre medalii strălucitoarele noastre zâmbete în galeria unde singurătățile sunt porțelanuri moștenite și strânge în indiferența cearcănului nopțile în care lacrima era leagăn de întuneric pentru proiecțiile rămase fără vreun răspuns ecranate, întrebările mele - simple jaloane în monografia unei vieți |
preconizau că...
desprinderea e un fel de ratare prin viaţă umbli ca un ostaş pregătit pentru luptă mergi pe brânci dormi îmbrăcat împarţi porţia din gamelă cu tovarăşul tău de arme până în ziua când un fluture negru se ascunde în pieptul tău înflorind şi-atunci crezi că tranşeele prin care te scurgi nu-s decât matca unei ape înmărmurite că ai câştigat bătălia desprinderii |
nimic mai potrivit
ca lunecarea... dinspre moarte ceața dinspre viață lumina înnodată dezleagă, iubitule, trecerea mea să adâncesc frumosul în gingășia florii scuturate peste gândurile tale și lasă-mi uitarea sub pleoapa întredeschisă când iarna odihnește în fereastră singurătatea e un om de zăpadă ce-și duce traiul până când mugurii iubirii mele vor izbucni din nou... |
recviem
prin care îmi port destinul ca un cerșetor întâmplat în poemul tău plin de cuvinte care nu-s ale mele prea străine să mi se lipească de coapsa ce știe pulsul mâinii stângi vinovată că lunecarea scrie un cerc și încă unul apoi umple golul cu puncte exact ca cel fixat de arătătorul tău pe buzele mele gata să-ți spună oricând te iubesc, nebunule - |
să potrivești cuvântul...
pe rana lăsată sângele nu mi se încheagă iubitule sunt o dunăre înroșită de apusuri cu emoții secționate adânc de fiecare strigăt pornit din iarna care ne cuprinde glezna în făgașul unei dureri ni se ascunde pasul suficient de aproape sfârșitul stă la pândă când în murire topim ideea de surâs |
mă strâng
în sinea sinelui am rămas doar eu corabia unde apele se joacă intră ies coboară urcă puntea suspinelor acoperită valul nu moare niciodată doar pescărușii tăi cad secerați de moartea ce nu iartă când cerul se supără pentru poemul părăsit unde nu ne mai găsim nicicum adăpost să nu-mi spui te-am iubit nescriso mă voi vindeca după ce timpul va șterge cu încă un val fruntea stâncii în care m-am preschimbat |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)