pe rana lăsată sângele nu mi se încheagă iubitule sunt o dunăre înroșită de apusuri cu emoții secționate adânc de fiecare strigăt pornit din iarna care ne cuprinde glezna în făgașul unei dureri ni se ascunde pasul suficient de aproape sfârșitul stă la pândă când în murire topim ideea de surâs |
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
duminică, 1 decembrie 2013
să potrivești cuvântul...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu