trecător ca o apă

prin dreptul unei inimi poetul mângâia pietrele şi odihnea în buzunarul cu amintiri toate anotimpurile deseori supărat lua creionul şi mă linia albastru eu - pasărea aerului său de sihastru rătăceam prin cântec scufundând în fântâni frunzele toamnelor şi zăpezile iernilor timid de subţiri apoi mă colora fum ca o depărtare unde întrebările aleargă cum caii sălbatici umplu câmpia

parcă

desprinsă de ceață
mă regăseam
umbră mestecată de lumină

aerul femeii rătăcind prin tranșee
cu ranița înțesată de iubire
și zgomotul surd
rătăcind peste malul de pământ
se lipeau de trupul căutând adăpost

încă singură
încă salutând statui cu brațe căzute
darul îmbrățișării uitat în bătaie de foc
pasărea fără cântec
uitată sub bluza femeii asudate de frică
șuier de vânt și frigul
parcă desprins din iarna ultimului război
ultima silabă întoarsă
te...

strânsese pumnul

poate pentru fiecare încrâncenare lăsată de viață în tomul cu file fără număr nimeni nu știa câte pagini povestesc despre ea nimeni n-o cunoștea îndeajuns ca să poată spune e vinovată ochii ei scuturând lacrimă în fluviu cum o toamnă își rătăcește frunza în pulberea drumului glasul stins - flaut vechi într-o lume surdă și necunoscătoare mâna ei - adevăr împrumutat fiecărei atingeri dacă o veți întâlni în statornicia unei treceri scrieți un cuvânt pentru fiecare ecou de lumină pe care l-ați simțit când destinul v-a adus în preajma ei și-atunci alungarea îi va fi mult mai ușoară...

m-au slobozit

într-o mare de trupuri sleite de oboseala unui drum pe care nu-l cunoscusem mă ridicasem să privesc orizontul dar gura femeii îmi mușcase glezna de foame aerul sigilase fiecare sunet aș fi strigat aș fi strigat sângelui din apus că nu-i de ajuns să-mi curgă prin vene că moartea unei zile e singurul moment în care mă întreb pe unde mai respiră călătorul din mine când inima lui s-a închis într-o iarnă de porțelan?

de prea mult alb

am ajuns să cred că iarna e un om în halat gata oricând să mă vindece - să-mi înghețe inima ca s-o poată transplanta unui copac pe care nimeni nu-l mai strigă pe nume când toamnele îl despoaie de i se văd coastele strălucind de prea mult alb râsul meu curcubeu nu se mai transformă în zmeie copilul care sunt urcă pe coama unui nor trage de hățuri și se răstoarnă voinicește peste copacul cu inima înghețată și-atunci râd amandoi caruselul nopților pline de singurătate se umple de lumină vreau să cred că stelele nu mor niciodată, iubitule...

nomad

printre ierburi te simt ca o sălbăticiune desprinsă din alveolele plămânilor mei expirasem în aerul nopții cu teama că voi sfârși în brațele tale statuie nevăzută cu piatra sânului colțuroasă și coapsă arsă de vântul nebun fugiseră ursitoarele demult iar din femeia gândului tău nu mai rămăsese decât o urmă sidefie ca un zâmbet răsturnat în palme

când plouă cu suflete

e bine să întinzi pământul toate rădăcinile însetate să guste pe rând pentru atunci când vine vremea însingurării tu nu mă mai ai eu sunt doar o cumpănă în vântul unei ierni în care au înghețat toate lacrimile din ciutura secundei nu ne putem hrăni e prea puțin dar într-o zi va ploua din nou cu suflete și-atunci spori-va izvorul din care fântâna renaște pentru însetații trecători prin lumea plină de întâmplare

o dimineață cu tine

în mansarda căptușită cu liniște
seamănă cu o epopee
atât de lungă mi se pare clipa
poate pentru că-n ochii tăi
încă mai găsesc infinitul
poate pentru că-n glasul tău
încă mai odihnește cântecul

curbat,
mi se înfige sub coastă
și se adâncește
în ceea ce sunt - vioara ultimei aduceri aminte
fără arcuș sunetul se stinge încet
cum lumina sub geana unui apus numărând
încă o absență

îmi veți spune

că mi-am îmbrăcat prea devreme haina de însingurată că ochii fluturilor nu-s decât niște închipuiri în care-mi ascund fricile (poate de aceea nu strivesc niciodată în palme zborul) că zâmbetul meu a rămas inert pe dalele unde pasul poetului coboară arar spre faleză și-am să vă cred pe drept cuvânt că m-am înserat timpuriu și-n vânătul zilei mi-am găsit liniștea (în fond nu-s datoare decât c-o moarte) îmi veți spune că m-a iubit și că-n bucuria amiezelor sale te iubesc-ul era pandantivul suspendat de aerul mansardei de data asta permiteți-mi să nu vă cred "more than words"