Schimbare

M-ai născocit lumină în graiul unei seri -
O stea tremurătoare ce-și limpezea căderea,imbare
Eu adunasem ploaia, tu descifrai tăceri
Și-n piatra zămislirii mi se-adâncea durerea.

Pământul mă primise în ziua cea dintâi -
Cuvânt care sporește în miez de zi iubirea,
Prigoana se oprise, iar tu la căpătâi
Îmi sângerai o floare, îmi stinghereai albirea.

Mă-nvrednicise timpul să mai rămân în lut,
Sub iernile cu ciucuri s-ascult cum suflă vântul
Și-n primăveri albastre, din locul neștiut,
Să mă ridic spre soare înseninându-ți cântul.

În(semn de frig

Cu mâini de ger mă-mbrățișa iar zarea, Falangele de nori pocneau în vânt Articulând furtuni, sporind chemarea Dezlănțuirii mele în cuvânt. Cu ochiul stins mă-ncumetam sub semne Să strâng tăcerile-ntr-un loc ferit, Aveau să mă rănească și, pesemne, Le coboram cu grijă-n răsărit. Spoream culori, mă cufundam în astre, Eram petala unei albe flori - Un borangic sub fulgere sihastre, Un fluture sub geana unor zori. Am înghețat. În inimă o gheară A răsucit pumnalul crud, de fier Când iarna strălucea și-a ei tiară Privea înghețu-n care stele pier.

Interioare

Ne întrebăm mereu de ce tăcerea E talismanul nopților curbate, Ne suprimăm în ploi acum durerea Și ne-adâncim în marea ce se zbate. Să te cunosc, aș întreba oriunde Aș strânge-n mine loc și căutare Când zările ne vor pieri sub unde, Să nu mai fie semne de-ntrebare. Să nu ni se desprindă-n zări cocorii, Zăpezile să nu ne-mbrace cântul Când printre amintiri se lasă norii, Noi să-ncălzim cu inima pământul.

Număr par

Să te-nvrăjbești cu somnul, să te ridici din mine -
Un răsărit ce doare la margine de zări,
Să te încumeți iarăși să îmi trimiți lumine,
Ca să-nfloresc și-n iarna cu sute de plecări.

Să nu mă-nghețe timpul; flămândă iar, secunda
Să nu se mai încarce cu-al vieții mele mers
Și-n fluviul care curge, neobosită, unda
S-aline în tăcere neînțelesu-mi vers.

Să descifrezi în treceri aceeași frumusețe
Pe care am lăsat-o în geana unei ploi,
Când cerul ne primește în brațe-i cu tandrețe,
Să fim perechi de stele, să fim aceiași doi.

Giulgiu

Închisă-n clipă, zăvorând trecutul,
Am aruncat un zâmbet pe o frunză
În iarnă, frigul îmi arsese scutul,
Iar cerul, ochiului îmi fuse pânză.

Rămasă-n tine, așteptam o boare,
Din sfârcul dimineții - lapte-ceață,
Să mă hrănesc c-o altă-nsingurare
Și să mi-ajungă mult... cât pentr-o viață.

Dospită-n noapte, căutam limanul
Dorințelor de tine însetate
Și mă hrăneam c-un cântec din pianul
Tăcerilor de morți amanetate.

Azi n-am rămas decât o amintire
Ce-și plânge-ncet culorile din vreme,
Mătase aruncată peste Fire
Acoperind în taină vechi dileme.

Pogorâre

 Pontificat de lună, un aer mă-mpresoară
Coroana-i aurie se umple azi de nori,
Apoi cu măiestrie în lume se coboară
Să-ncarce de lumină pe triștii trecători.

Pe lespedea cetății prea multe lacrimi stinse,
Atâta suferință din ochi încremeniți
Credințele surpate se lasă-n pace ninse,
Copacii re-nvierii sunt iar înmuguriți.

Când rădăcina vremii va odihni secunda,
Îți voi cuprinde-n brațe chiar trupul uns cu mir,
Voi înflori în tine cum într-un fluviu unda
Și-n cântec ne vom stinge sub foi de calomfir.

Cântec de final

Arpegii arcuite încununează note,
Solfegiem tristețea și ne-ndârjim chemarea
Ca nu cumva din umbre să mai apară flote,
În marea de-ncercare să ni se-nece zarea.

Ne scriem pe arcușuri, 'nainte de plecare,
Din fiecare faptă o altă contopire...
Eu te-am adus în mine, tu te-ai topit în sare
Și-n valul ce se sparge – o albă risipire.

Ne fremătase vântul prin crengile de viață,
Luasem primăvara cu noi chiar pe banchize,
Ne aruncasem iarăși rătăcitori în ceață
Cum cerșetorul hrana în vechile valize.

Dar nu-ntrebasem timpul cu ce vârtej ne soarbe
Și aruncasem gerul hipnotizat pe-o floare,
Sporind în iarna crudă, în tonurile oarbe,
Destinul sfărâmării - adânc, fără culoare.

Pe muchii

Se scutură pe câmpuri, azi, cenușa
Am ars ca tine, omule de lut,
Deși-nchisesem dinspre soare ușa –
Să nu mi se zărească trupul slut.

Eram un semn, o floare împietrită,
O slovă aruncată pe un rând,
Neînflorita nopților, cernită,
În orga ploilor, mereu, plângând.

Mă luminase cântul stivuirii
Și înflorisem în al serii nai
Purtând pe umeri semnele iubirii
Și-al cețurilor tainic evantai.

Doar dorul către tine mă ținuse -
O pasăre desprinsă dintr-un stol;
În lumea cetățuii fără vise
Arsesem lent... o rază stinsă-n gol.

La ceas de așteptare

Mai caută-n iarna cu file veline
Și-n ochii de gheață cu gene de-arginturi,
Să-mi spui despre stele, să-mi spui despre tine,
Să-mi umpli tristețea c-un roi de săruturi.

Mai scrie-mi de păsări, de zboruri rotate,
Epistolei tale să-i dărui lucire
La vreme de ceață, în mine-ancorate,
Vor sta așteptarea și-un semn de iubire.

În irisul nopții se-așterne tăcere,
Mustind înspre fluviu, cad brume-nvechite
Sub calpe însemne se-ascunde-o durere
Și brațele mele... întinse, iubite!