Fior de toamnă

Autumn song
Asculta mai multe audio diverse


Susan Martin Spar

Tristeţea toamnei tale mă-nfioară
Mai stăruie în noi parfumul
Când anotimpul se coboară
Şi-n frunze ni se-mbracă drumul.

Rugini ascunse năvălesc deodată
Frenetic le alungă vântul
În poala toamnei, despuiată,
O candelă-şi stinge cuvântul.

Lumina ei – ecoul unui strigăt
Se risipeşte printre arbori
Din clopote răsună-un dangăt,
Iar noi ne transformăm în martori.

Clipim a ploi şi-a trecere măruntă,
Ne îndoim în ofilire,
Zdrobim în bruma cea căruntă
Un bulgăre trist de iubire.

Uitare

Sunt mai adevărată
decât toamna ne-mblânzită
un picur peste-un plumb fierbinte
ce-şi ştie ţinta din cuvinte
când ruginirea o irită.

Când din accente vei culege
un singur pas de ploaie rece,
nu căuta în oseminte
de frunze triste şi betege,
nu mă ascund printre silabe,
ţi-am tot cântat în veri cu soare
poteca mea-i o încântare
nu praful crunt de pe tarabe
unde se vinde doar iubirea
la preţ mărunt şi ne-nsemnat,
de-aiurea este doar ciobirea,
în stele vis ai aruncat!

Va trece printre zboruri pasul
unei cântări care, cândva
ţi-a aşezat în palme glasul,
dar l-ai uitat în bruma grea...

Infernal

sursa foto Tony Scherman


Bruce Hornsby - Mandolin rain
Asculta mai multe audio diverse





Distanţele nu lasă puncte
în drumul lor
şi nici secunde
topite-n ceasuri lungi de dor
şi-acum mă tot întreb pe unde
deşert şi trist, rătăcitor,
mi te-a lăsat o toamnă rece
prin vânt
sau prin frunziş de foi,
prin glasul brumei care trece
arzând ce-a mai rămas din noi.

Distanţele nu se revoltă,
n-au planuri
şi nici hărţi de pânză,
ele se-afirmă şi dezvoltă
ca şi lumina mea difuză,
când, pe furiş, privesc spe tine
în noaptea primului păcat,
umplându-mi gol de pe retine
cu zbor curat şi fermecat.

Distanţele ne ţin de mână
e rece-n noi
în timp prezent,
în punctele ce se amână
ne este pasul iar absent,
doar o ideea creionată
în toamna ce ne-a împărţit egal
în lacrimă se mai desfată
de-aceea-mi plouă...
infernal!

Ape

sursa foto steve hanks



Din timpul tău
cumpănă mă desprind
ridic din ape
fruntea-mi obosită
mă rătăcesc
şi mă aprind
făclie-n noaptea
nedospită
să-ţi luminez
un gând fugar
să-l spăl cu ape
ne-ncepute
când tu prin lume-mi
pleci hoinar
mai ard şi-acum
de dor, iubite!
Şi-n vânt cuminte
o stea de-argint
va scrie-un vers
nepământean
din vremea spartă-n
treceri lungi
când nu ştiai
că eu ţi-eram!

Nu ştiu cum!

sursa foto Steve Hanks


Nu ştiu cum erai
te-ai dus ca un vânt
mă zdruncină cerul
mă soarbe-un cuvânt
fărâme din mine
mai cad sparte-n gol
iubirea din toate
îmi e rostogol
de fapte-ntâmplate
de vise şi planuri
de mii de silabe
canoane şi hamuri;

Nu ştiu cum erai
fărâme din mine
purtate de vânt
spre albe ruine
zideau doar tăcere
în toamne prelungi
fugeam resemnată
voiam să nu plângi
în ploaie să-mi laşi
lacrimi albastre
iubiri ce au fost
mereu ale noastre.

Nu ştiu cum erai
te-ai dus ca o boare
sunt singură-aici
şi mi-este răcoare.

Oricât de departe aş fi...

sursa foto Richard Johnson

Chiar dacă sunt aşa departe,
Nu-i toamna mea cea mai haină,
Printre-nnorările deşarte
Rămas-a cerul o ruină.

Tu, pasărea ce mă atrage
cu-acelaşi cîntec trist şi dulce
când între brume m-aş retrage
şi în arsură m-aş tot duce.

Spre tine sunt doar rotitoare
poveste ce n-a mai fost scrisă,
o umbră veşnic gânditoare,
iubirea ce ţi-a fost promisă.

Doreşte-mă în primăvară,
După o iarnă-nveşmântată
În ţurţuri albi şi cu tiară
Doar cu săruturi argintată.

Şi-n dragostea cu chip de floare
Presară-ţi versul plin de cântec,
Aşterne-n viaţa mea ninsoare
Sub ele îţi voi fi descântec.

Iluzii de toamnă

Când nu mi-e toamnă,
ascult păsările
şi mă gândesc în fiecare clipă
cum strigă atunci când pleacă
în pribegie
lăsăndu-şi casele;

parcă mă aud pe mine
dezrădăcinată
dintr-o dragoste
ce m-a crescut cu lumină,
de am devenit aşa încăpătoare
în suflet!

Când nu mi-e toamnă,
îmi pregătesc drumul
să-mi pară mai uşoară plecarea
şi văd în despărţire
doar un itinerar
acoperit cu poeme
scrise de tine
sub semnul unei zodii de foc.

Iar când rugina mă acoperă,
desfrunzesc timpul
mi-alung visurile
şi străbat mii de căi
pentru-a mă pierde în lumea
departe de tine.

Poveşti cu zbor

sursa foto: fotocommunity

Pleoape;

o pânză de piele întinsă pe-o mare
fără scoici,
fără valuri,
doar cu sfere de lumină
spărgându-se de fiecare zid
când mă lovesc de un om!

Mă-ntreb eu oare ce sunt?
Şi-n marea cui mă scufund
ca să caut
nisipul?

Încă mă dor unghiile privirii
scormonind în lumina de dincolo!
Încă-mi trosnesc oasele
în pământul neputinţei oarbe
şi niciun ochi n-o va face
să-şi diminueze puterea.

Iar dacă nimicul mi se strecoară
printre gene,
e semn că trecerile sunt atât de omeneşti,
încât niciodată n-o să-mi pot revendica
decât zborul privirii
prin lumea-n care-am fost!

Mozaic de toamnă

foto preluare fotocommunity

Se scurg din năpastă
aceleaşi blesteme
poeme cu stihuri
prea grele de lut
se scurg în iubire
şi n-am a mă teme
mă-ntreb de ce oare
eu nu te-am ştiut!

Mă-ntreb de ce brume
turnate în rame
de frunze uscate
mă ştiu timpuriu
te caut adesea
în rime banale,
tu spui că mi-e toamnă
eu simt că-i târziu!

Sting flăcări albastre
în vârfuri de arbori
şi stele mai număr
când nopţile plâng,
căderile mele
zidesc în neştire
poeme curate
în care mă frâng!

Iar dincolo zarea
se umple de zbucium
furtunile tâmpe
se uită cruciş
în sufletu-mi singur
şuvoaie se-afundă
îmi taie suflarea
mă-nfruntă pieptiş.

Duc strigăte surde
în cumpeni de viaţă
îmi simt înserarea
pe-un cer sângeriu,
îţi scutur uitarea,
te caut în astre,
piveşti depărtarea
şi-n mine-i pustiu.