E ceasul tăcerii…

Sonetul tău m-a-mpins din nou spre iarnă Spre albul rece picurat de stele, Iar vorba ta în minte-mi se răstoarnă - E-un cenușiu lovit purtând atele Cuvântul dăruit miroase-a friguri, Iar versul ți se pierde sub omături Ne lăpădăm pe rând, tot mai nesiguri Cu îndoieli care ne stau alături. Cad fulgi năuci peste iubirea noastră, Înnebunesc sub lacăte surâsuri Poeme ni se-așază în fereastră - Sunt flori de gheață ce nu au răspunsuri. Colinde simple ne rămânem iară Tăceri naïve în năvod de ceară.