e criză

aduceţi o inimă nouă să fie să astupăm cavernele cu zâmbete largi chiar dacă în cămările noastre păianjenii caută adăpost suntem mai singuri pe dinafară ori pe dinăuntru? strângem vise în puşculiţa rămasă din copilărie să le cheltuim pe o fărâmă de viaţă găsită întâmplător la ghereta din colţul străzii vânzătorule, umple-mi inima cu o viaţă nouă să muşc din ea cu poftă când voi arunca violent tristeţile în ghena cu amintiri...

cu siguranţă

mai absent în spaţiul din mine pironit sub umbrela peste care îndoielile plouă dintr-un nor artificial oamenii fabrică proiectile supoziţii nesăţioase temeri ce caută hrană din slăbiciuni se înfruptă când credinţele sunt doar oase fără adăpost - uitate-n pământ vor fi mărturia resemnării şi-a înclinării în faţa unui refuz de a merge pe ape şi ne suntem singuri şi ne este drumul pustiu şi ne tremură stelele în palme - cu siguranţă le-am uitat numărul când cerul se scuturase de frig

exil

străzi anonime cu ochi mari adânciți în găvane întunecate cu dinți gata să muște din trotuare înfrigurate și cenușii într-o toamnă în care doar caldarâmul mai respiră în timp ce pașii mei singuri numără morțile galbene petrecute pe rând străzi astenice cu brațe lungi împingând copacii rămași fără cuvinte așa cum și eu adâncesc tăcerile mirobolante frângeri când fugile dispar în plămânul straniu al vacarmului străzi bolnave de mine - anonimul astenic din viața unui oraș oarecare unde salcâmii și-au pierdut încrederea în primăverile garnisite cu iluzii

în mreje de fluviu

femeia asta odihneşte încă o escală încă o călătoare - pasăre pierdută în toamnă de pe catarg strigă vântul în mine urlă vocile ca nişte ploi îmbrăcând în şuvoaie gândul când mă scurg în tine dependent - viciu interminabil pentru o vreme când femeile încă-ţi mai scriu poeme numele meu tipărit în secţionări de cuvinte simple vocale şi consoane blocate-n haşuri de ape ne-mbânzite

o copie

fidelitatea unei toamne se măsoară în îngăduința cu care frunza îmbracă pământul de frig până și clopotul tremură când vecerniile își ascund glasurile prin altare - sunete lungi ca niște ibiși împărțind cerul cu sfințenie numai eu stinsul unui fapt ce n-a avut să se-ntâmple

spunea

că viața e o poveste că poveștile se anină de viețile noastre că viața ca în poveste e atunci când pui prefixe potrivite cuvintelor că ghilimele închid între ele iubiri pe care nimeni nu le poate împrumuta pentru că-s doar ale ei - fata cu pantofii roșii de poveste petrecută fără să își fi fost spunea că întregul e compus din părți că liniile separă gânduri care umblă haotic în dimineți cu septembrie strălucitor (dorothy își pierduse prin iarbă lacrima - emoții de toamnă bătute-n arginturi) marele oz nu mai este de astăzi acasă - asta a uitat el să-i spună într-o seară cu ochii umezi în care semnul mirării a ucis în propoziție fluviul

faleză

amestecate surâsuri
într-un apus nedefinit
ne curge râul prin vene
rece
nestăvilit
l-au adăpat ploile
când însetat de iubire
ceruse înaltului
să-i potolească amarul
fluizi
ne strângem păsările
și strigătele
în cuvinte
apoi le potrivim pe arama frunzelor
ca să le îngropăm
într-o toamnă
cu septembrie opac

prind

rădăcini în pământul care mă ține în brațe îmi ajunge o geană de lumină și un strop de ploaie ca să cuprind totul așa cum știu cu bândețea zilei care caută să se cunune fără ca nopțile să arunce în veghere neliniști cuvintele mele înalță căzutul când mâinile tremură sub povara gândului ce doboară și pun sămânța iubirii în floarea ce se desface când primăverile țin condeiul tremurând

facem perechi

din umbrele proiectate pe ziduri prelungiri de eu în tu de negru în alb cântărind zile și nopți de neliniști când rătăcim ca fluturii pe lampă și-n oglinzi ne lăsăm morțile să râdă ca la final de piesă comică deformate linii ale gurii vor sparge sticla sub care am lăsat atingeri de fluviu răsucit în matcă adunăm cioburi cu palmele goale confuzi cântărind viața ce ne-a mai rămas