acoperă

ochii cu două cuvinte leneșe să nu se deschidă acum când toamna îngălbenește până și privirile pe care mi le împachetezi în frunze moarte să-mi pară lumina fereastră spre care s-alerg din mine să fug să uit femeia într-un sertar ce miroase a gutuie - amăruie trecere sub greutatea palmelor

decorații

decorații 1.vine cu pași mărunți ca o șopârlă vineție de solzii ei se sprijină privirea ta când pleoapele cortine peste neînțelesuri se fac din alăturare de poame vei gusta vinul de neîncredere cojile se strâng în bruma de cuvinte nu mai rămâne decât nerăbdarea articulată se desfășoară pe silabe tu omiți cratima și așa ne desprindem înspre tine pământ înspre mine cer între noi acolade cu epoleți de tăceri 2.pentru toate opririle ei zâmbetul meu scade în intensitate se cutează dureri plecate peste avalanșe de scrieri liniștea se complace să ne umple măruntaiele ne dor strângerile înfrângerile plângerile în toate culorile răsădim curcubeie să se nască ploi înainte de noi cum eram în lumină elitre 3. pianul cu morțile pe clape așteaptă degetele împreună au scris pentru nimeni e mai simplu să nu te schimbi din ecou mă întorc pasăre în frunzișul ce nu-ți pierde urma când septembrie rămâne corigent 4.și-mi spuneai că mansarda e plină de libelule!!!

contemplu vertical

poate pentru că ador copacii în picioare furtunile din noi – boli contagioase frunzele ne știu fiecare ungher uneori vântul întinde mâna și le rupe și tu m-ai rupt dintr-un ram și eu m-am rupt dintr-o viață e foarte simplu s-o faci îți spun eu calci drumul ca și când ai ține în palme sufletul apoi te gândești c-ai obosit și te desprinzi sinistru, ar spune copacii mâine e deja toamnă

port

urme de cer siniliu în colțul ochiului mi-e ploaie trecerea unei priviri dincolo de digul necuprinsului în care stingi toamna să nu se înflăcăreze depărtarea nedefinite forme pierdute în spații halucinant subjugă fiecare gând mâine tăcerea mea va fi doar un avatar

Într-un târziu…

Într-un târziu… Mai goi de frunze, mai albiți, În umbra toamnei rotitoare, Copacii mei înmărmuriți Adună păsări călătoare. Le cântă astăzi rămas bun Pe struna ierbii ofilite, Când vântul șuieră nebun Prin ramurile vlăguite. Apoi se-ntunecă la chip Și-n poala vremii se cufundă, Se scurge evul în nisip – Stă mărturie o secundă. Copacii mei cu ochii stinși Vor adormi în iazul serii, Se simt de brumă-acum învinși Și tot zvâcnesc în ceața zării, Vor ațipi sub înveliș De forme albe, sclipitoare Și-n primăvară, alt frunziș Primi-va glas de cântătoare.

trudă

1.ea n-a dispărut m-a pălmuit doar cu o încercare nu se câștigă aerul cu bucata îți trebuie un cer întreg pe care să scrii ” ești frumoasă” numai atunci cuvintele fredonează prin pielea ei trec libelule în vara ce numără greieri deținuți într-un lagăr de tăceri condamnați să ne respire prin vene se dă încă o luptă pierdută iubirea printre spirale de fum crematoriul lucrează 2. au săpat un șanț mult mai adânc am crezut în tine am găsit numai umbre se urcă și coboară înșirând zilele mele pe o ață subțire trec furnici de fericiri când mi se deschide o ușă intru trag sufletul după mine cât de bine cunoaștem rotirea - gura înfometată în povestea nopților ce nu s-au născut 3. știu să plâng toate drumurile merg spre nedăruit din copacul singurătății mele nu se vor mai rupe frunze de început n-ai cum săracule adună lacrima și fă-o stele pentru cununa morții ei vei avea nevoie să scuturi iernile de fluturi mansarda se hrănește cu friguri 4. nu te mai pot atinge…

Amănunt

Toamna-i un burg în care locuiește
Singurătatea mea cu ochi de fum,
Frunzarul arămiu în ochi de pește
Înoată astăzi într-un râu de scrum.

În el stau gnomii apărând comoara
Plecării mele dincolo de ploi
Și tot pândesc mereu, când vine seara,
Poveștile să afle… despre noi.

Le dau cuvinte-n foi împăturite -
Priviri pe care tu le-ai cunoscut,
Lăsate printre gene, ofilite,
Uitate azi sub șfichiul unui cnut.

Și amintiri cu-arome de iluzii
Din măduva ce-mi ține loc de ceai,
Puteai în cețuri să nu-mi lași confuzii
Și în răpciune iarăși să mă ai…

regală

strada pe care morțile defilează legănându-și iminențele cu plictis de împrumut din caldarâmul cu viermi ce sfidează până și piatra din hrubele orașului răzbate frica Voica mai bate și acum la poarta unui azil în care caii devin libelule și ceasurile învață mersul racului la căpătâiul unui pat în “minarete” e liniște numai tu strigi ca un nebun în miezul nopții adu-mi borcanul cu dulceață de cireșe albe ca morțile rafinate în defilare pe strada regală

Consonanță

Licheni de metal pe o scoarță de sticlă Se prind cu putere când iernile plâng Și-n mușchii-nghețati, sub o zare de pâclă, Se scutură albul în pasu-i nătâng. Inele cu-arginturi, de frig smălțuite, Cunună sticleții în ram adormiți, Iar bardele vremii cu lame-ascuțite Suprimă suflarea în elfi părăsiți. Poveștile serii, în sângele iernii, Au glasuri de clopot și-n moarte se sting. Se scriu cu regrete, în carte, vecernii, Iar soarele fuge-ntr-un ochi de flaming.