regală

strada pe care morțile defilează legănându-și iminențele cu plictis de împrumut din caldarâmul cu viermi ce sfidează până și piatra din hrubele orașului răzbate frica Voica mai bate și acum la poarta unui azil în care caii devin libelule și ceasurile învață mersul racului la căpătâiul unui pat în “minarete” e liniște numai tu strigi ca un nebun în miezul nopții adu-mi borcanul cu dulceață de cireșe albe ca morțile rafinate în defilare pe strada regală

Consonanță

Licheni de metal pe o scoarță de sticlă Se prind cu putere când iernile plâng Și-n mușchii-nghețati, sub o zare de pâclă, Se scutură albul în pasu-i nătâng. Inele cu-arginturi, de frig smălțuite, Cunună sticleții în ram adormiți, Iar bardele vremii cu lame-ascuțite Suprimă suflarea în elfi părăsiți. Poveștile serii, în sângele iernii, Au glasuri de clopot și-n moarte se sting. Se scriu cu regrete, în carte, vecernii, Iar soarele fuge-ntr-un ochi de flaming.

prea trist

să mă-ntrebi de ce marea îmi înghite fluviul unde lipovenii deapănă istorii nastenka e cioplită în scoarță de salcie gârbovită sub povara unui albastru pe care noi doi nu-l mai recunoaștem l-au închis cu neguri vremurile de câte ori plasele se zbat de puterea peștilor mă-ntreb dacă nu cumva voi zări strălucind sufletul ei coborât demult printre ape azi - doar o părere

Crâmpei…

Te simt acum în mine, gângav, nepriceput Sfârșit fără de vină, sfârșit făr’ de-nceput Solstițiu fără vară, incest cu un cuvânt, Promisiunea stinsă în strâmbul jurământ. Te simt o provocare, furtună în deșert, Nisipul se așterne pe timpul meu inert, Secunda stinsă-n oază mă doare, abstinent E numai visul care devine afluent Al râului de focuri ce m-au topit cândva Prin simplele desene, în fir, pe canava Când acul împletise povestea unui scrib Cu foamea de iubire, totemul unui trib.

exclusiv

coloana mea vertebrală
finită
prinde între inele
o colonie întreagă de păsări
cu ciocuri lungi
ca de marmură

uneori ele mă înalță
ca pe o statuie albă deasupra mării
dincolo de furtuna
care-mi strivește deseori cuvintele de catarg
apoi nu se sfiesc
să mă lase în parcul unde îndrăgostiții
îl citesc pe nichita în șoaptă
să nu-i strice somnul

sunt un soldat necunoscut
privirile mele
vor fi întotdeauna cu tine -
o emoție verde
într-un septembrie atât de aproape
de păsări fecioare
adormite printre inele

segmente

pisicile negre îmi zgârie acoperișul cad țigle podul plin de șoareci amintirile mele cu tine prăfuite în păienjenișul de vorbe nu mai înțeleg nimic e întuneric în filele unde iubirea se scria cu litere mari de tipar să o învățăm pe de rost - baladă îngânată la malul mării când se lasă amurgul va fi lună plină

segmente

pisicile negre îmi zgârie acoperișul cad țigle podul plin de șoareci amintirile mele cu tine prăfuite în păienjenișul de vorbe nu mai înțeleg nimic e întuneric în filele unde iubirea se scria cu litere mari de tipar să o învățăm pe de rost - baladă îngânată la malul mării când se lasă amurgul va fi lună plină

răsăritul nud

îmi strânge în brațe singurătatea dezgolită de tine mi-am rămas doar o linie încercănată pe care uitarea n-o șterge din prea multă pudoare sub pata asta de sânge ivită pe cerul meu te recompun purtător de cuvinte atins de nebunie și încrâncenat mă umpli de sunete în timp ce lama unui vânt mă atinge lăsându-ți în piele câteva litere - semn că m-am scris în tine ca o invazie de fluturi în capilare

dacă v-aș lăsa

irisul ochilor ați înflori însingurarea cu un cântec - fărâmă de fluviu vărsat într-o mare unde pescărușii au murit demult mi se zbate pleoapa și-n vacarmul furtunilor ei te prefac om al cuvintelor mele definindu-mi plânsul când mânia din ape se stinge