dar tu îmi veneai...

pleacă, orbule
în lumea asta cu imagini
florile de colţ
nu-s decât nişte cioburi de gheaţă
înfipte bine în lumina ochilor mei
departe de tine
departe de mâinile care mângâie
ca şi când m-ar ,,vedea,, pentru ultima oară
pleacă
şi lasă-mi cuvintele
să le cresc
ale mele să rămână
păsările desprinse din atingerile tale
când geana unui apus
se scutură a înfrigurare

pleacă
ţi-am spus, dar
tu îmi veneai...

Risc

am cuvinte puţine
şi o mare de linii
spune-mi cum vrei să le aşez?
val peste o altă nelinişte
sau arbore în pământul
unei făgăduinţe?

Femeia ploaie – păcat în palma sorţii

Ascund în mine ploaie deasă,
În rotunjimi ce mă doboară
Aş vrea şuvoiul să nu doară,
Când lacrima e neculeasă.

În albii pietruite însă
Voi curge iar – nestăvilire,
Sunt clipa simplă, de iubire
Mereu, mereu în tine-aprinsă.

Mă-ntrebi de pescăruşi de ceară?
Azi au murit sub vântul rece.
Le-ai dat iar valuri să se-nece
Şi-i negru mult în astă seară.

Nu voi ascunde-n ochii lumii
Zdrelitele de stânci –izvoare,
Sunt ale mele – călătoare,
Culori de plânset, fapt al vremii.

Iar de-i voi sub ploaia nopţii
Să-mi fii doar cenuşiu de fluviu,
Păstrează-mă în plin diluviu -
Păcat în palma vie-a sorţii.

Moştenire

Se scurg arginţii meteori din lună,
Plătim cu neîncredere destinul
Prin ochii noştri, chiar de-i vreme bună,
Lăsăm să treacă, săgetând, rubinul.

Îl înflorim apoi în răsărituri -
Priviri răscolitoare peste zare,
Suflare lină peste zbor de fluturi,
Secunde amânate spre uitare.

Suntem mărunţi, pământul ne înghite
Ne macină burduful său fierbinte
Noi, doi actori: eu – ploaie, tu – iubite,

Căutător prin lumea de cuvinte,
Ne-ndepărtăm de sensuri dezvelite
Şi-n cruci lăsăm aceleaşi neputinţe.

fapt divers

nevrednică
de aerul înălţimii
se coboară în ţara cu umbre

nu-i izvor
care să nu-i ştie lacrima
şi nici mătase de ierburi
care să nu-i învelească glezna

printre pietre
ea devine singurul fluviu
unde fecioarele despletite
alunecă
în curcubeie de lună
virgine -
prea mult pentru o noapte
în care ai învelit-o...

În plasă

cu siguranţă
sunt un locuitor
al singurătăţii
mă recunosc după mersul sigur
pe frânghie

până jos
lumea în care
tot ce zboară
nu se numeşte pasăre
ci doar surogat de curaj

Nimic pentru mine

în delte surâsurile nasc emoţii
râuri alungate din tine păşesc
într-o secundă
ni se descompune moartea
în braţe de apă
ducem ierni peste strigăte
oprim în gură
la vărsare
doar vârtejuri nepăsătoare
mă recunosc
într-un singur gest
la plecare voi deveni
umbră de salcie decolorată
din lemnul ei cruce
sub cerul nestingherit
răstignite ramuri cer îndurarea
prea târziu

Nu-mă-uita

despărţite de tăcere
ferestrele noastre nu mai au aer
ele devin orbite goale
în care înţelesurile
refuză acceptarea
a ceea ce suntem -
pietre pe caldarâmul atâtor
întâmplări numite viaţă
plouă
plouă în mine îndelung
şi straniu
ca-ntr-un început de lume
azi nu mă încape lutul, iubitule
dau pe dinafară
atâta iubire
încât fluviul începe să se teamă
iar ferestrele?
ferestrele devin albastre
ca florile de nu-mă-uita...

Dispariţie

sub cerul înmărmurit
o privighetoare
trece prin sticla ferestrei
înfloreşte un cântec
strigă paznicul livezii
căutătoarea de cuvinte
zgârie lemnul retinei
goluri mestecă timpul din urmă
nu căuta fluviul, iubitule -
s-a ascuns în ochii mei
(de aceea nu mai este)
până şi picioarele podurilor
se sprijină
pe ultima privire
lăsată în iarba noastră de camuflaj