...colindul uitat în iarna ce doare...

Se-ndoaie lumina sub ramuri de brad
Şi-n glob de cristale mai moare-un colind,
Tăcerile mele se-mbracă în jad,
Sclipind a uitare cât ochii cuprind.

Se-aude un clopot departe, spre nord,
Sub dangătu-i straniu un gri albatros
Adună durere şi-agaţă de cord
Năluci ispitite de vântul lepros.

Nu-mi pasă de iarnă, nu-mi pasă de frig,
Poetul mă doare în fiece por,
El ştie că-n noapte adesea îl strig,
El ştie că păsări nu sunt fără zbor.

De-ar fi să mai treacă un veac de ninsori
În valuri înalte sub cetini ce plâng,
Păstraţi-mă-n iarnă  în foi de scrisori
Şi-n ele - de gheaţă - dureri ce mă strâng.

Exerciţiu cu destinatar 149 - Colinde...

săgetată de alb
iarna-mi sângerează în privire
vin ninsorile, iubitule
praf de stele în ochii ce te caută
dincolo de fluviu
dincolo de muchiile pe care viaţa
merge drept
fără teama de prăpăstii
lujere de gheaţă
tremură în lumina subţire
şi glasul meu cântă sub copote albe
cum ar fi să ne împletim
sub arsura zăpezii?
colinde uitate ca nişte păsări însingurate
pe un mal de apă curgătoare

Exerciţiu cu destinatar 148... poetului meu nepoet

e strada
poetul e strada mea
cu pavaj perfect
o piatră - un cuvânt
pe el îmi arunc ploile
nebunele mele ploi despletite
când respiraţia zilei e obosită de arşită
nu-i caut numărul
dar îi ştiu numele
poetul meu e acela
care-mi poartă gândul
în spate fără să obosească vreodată
cu el fac dragoste
când serile mă alungă din casa
unde se prăbuşesc turnuri
şi nimeni nu mă poate dezlipi
de caldarâmul în care-mi torn mersul
pentru că poetul e strada pe care
o luminez în fiecare zi când mă caut
fără el sunt simplu trecător
prin aerul singurătăţii

... şi departe

Mi-e iarnă-n calendare şi sulfina
Mi-a amorţit în amintire,
Am vrut să mă îmbrac, însă lumina
S-a-nchis cumva în neclintire.

Mi-e tremur albul şi sub ochi de ceaţă
Mă odihnesc în nopţi polare,
Golită în sălaşuri mari de gheaţă
Rescriu eterna dezolare.

Se pierde vraja într-un râu subţire
De fum încovoiat sub ceruri,
Din pescăruşi adun încărunţire,
Iar din plecări - uscate geruri.

Nu te colind, iubite, şi departe
Azi plec să curm o suferinţă,
Voi pune gândul să-mi adoarmă-n carte
Lăsând să moară o dorinţă...

... în albul irosit

Plecarea ta spre norduri mi-aduce întristare
Zăpada neuitării am frământat-o des,
În umbletul de frunză mai caut alinare
Cu teamă, ochii iernii i-ncarc de ne-nţeles.

Ninsoarea mă alungă sub zodii peticite,
Însemnele mi-s goale, iar ceasul obosit
Te caut prin vâltoare când pier nefericite
Tulburătoare zboruri în albul irosit.

Confuză despărţire placată de cuvinte
Îmi străluceşte-n stele fugite cât mai sus
De-un gând adăpostită, mă va privi cuminte
Sub ploaia de lumină în care am apus.

Plecarea ta mă doare, neliniştea m-apasă
În colivii de gheaţă un sunet de cristal
Îmi leagănă povestea sub lacrima duioasă
Deschid în taină uşa...e ultimul portal.

Te-ndemn...

Înec în ape tulburi cuvintele-ascuţite
Si simt cum ochii-şi lasă pe valuri mersul greu,
Când îmi arunci în carne tăcerea în cuţite,
Rănind, până la sânge, iubirea mea – mereu.

Îmi ţipă albatroşii de dincolo de fluviu,
Iar drumurile-ngheaţă, pădurile ne mor,
Aş vrea să se mai nască în mine un vezuviu
Dar pietrele-s luate de gesturi care dor.

Ai aruncat cu ele în crinul dimineţii
Ce-ţi înflorise leneş pe sticla unui geam,
Uitând de frumuseţe, de nebunia vieţii,
Uitând de fulguirea în care ne-mplineam.

Dacă ţi-e dor vreodată de mâna mea cuminte,
Mă caută acolo unde vor fi ninsori,
Dacă ţi-e dor de mine, sădeşte-ţi în dorinţe
Sămânţa unor patimi ce vor să nască flori...

Prea mult...

Prea rece-n tinda cu luceferi,
Prea multă iarnă-a poposit.
Mai ştii de-arţarii mei? Sunt teferi?
Ori vântul mi i-a urgisit?

Prea multă lacrimă se-adună
Sub pleoapa cerului stingher,
Cântând a jale, se-mpreună -
În osul pieptului jungher.

Nomade – cânturile mele
S-au rătăcit în fluviul mort
Şi duc în ochi luciri de stele,
Cuvinte mute-n vechiul port.          

Prea multă linişte-n zăpadă,
În albul ce îmi pare dur,
Las valul timpului să cadă
Şi am să tac şi-o să îndur

Până mirajul se va stinge
În scripca vântului din sud,
Atuncea vino, vezi de-mi ninge
Decembrie pe trupul nud.

Orice, orice...

strigă viorile
şi-n corzile mele începe osânda
naşterea lacrimilor
din pântecul fiecărui departe
frânte în mers
arcuşuri
mestecând orice sunet venit să mă colinde
e iarnă, iubitule
mă ninge floarea
şi-n pielea mea argintul
îşi găseşte adăpost
aş vorbi cu pasărea din mine
însă mi-au furat toate oglinzile
mi-au îngheţat apele
orbi ne căutăm perechea de aripi
tu-mi vorbeşti de avioane supersonice
eu visez cocori deşiraţi în ninsoare
orice
orice
numai zbor să fie
să-mi moară frisoanele
în boala asta declanşată de iubire...
orice
orice
numai fluture să naşti în mine
trăitor pentru încă o zi...
îmi şopteşti

sub !

dincolo de poartă
atârnam sub un semn de mirare
nu ştiam dacă sunt înlăuntru
sau în afară
fluture jinduind la rotundul florii
ori doar o simplă frunză
suptă de vânt
amăruie degustare
ca viaţa nepetrecută
precum gândul rămas fără un răspuns
dincolo de poartă
înflorită stare
ca o iarnă scăpată pe luciul ferestrei
aşteptând gura
cu poeme prinse-n sărut
sub ochiul cerului
descompusă -
amprentă nevăzută -
doar mâna ta ştie să mângâie
fie şi-n gerul aruncat sub un semn de mirare