Exerciţiu cu destinatar 17 - Şi eu...

Sub pălăria mea albă, de dantelă
privirea de ciută scrutează albastrul...

câte dorinţe se ascund printre ierburi
şi câte gânduri se mai răsucesc
 în pământul chinuit de arşiţă
al  Bărăganului îmbătrânit?

Singură, caută izvoarele -
poate aceleaşi izvoare unde buzele tale
însetate au cunoscut răcoarea ploilor,
ploile pe care le mângâi pe coamă
de teamă să nu le pierzi...

sub pălăria mea albă, de dantelă
un surâs ştie să înmugurească
târziu, însă atât de senin
atunci când glasul tău spune:
-Şi eu te iubesc...

Exerciţiu cu destinatar 16 - femeia gândului tău

Eşti femeia gândului meu, mi-ai spus,
iar eu mă gândeam că fraiera la toate defectele mele
la atelierele în care mulţi cred că, după ce te rănesc,
te pot lăsa pe mâna vreunui mecanic netot
ca să treacă mai apoi peste trei zile
să-şi ridice obiectul

în gând o femeie poate mângâia
fără să-i tremure mâinile,
fără să lase urme,
fără să fie nevoie să-şi găsească vorbele potrivite...
te poate privi în interioare
şi se poate cuibări lângă tine
chiar şi când nu eşti acasă
în camera unde poemele sunt singurii tăi prieteni
pentru că femeia aceea e ea însăşi o poezie

n-am să te întreb ce vezi când răsar în gândul tău -
simt că mi-ar atârna cuvintele precum pietrele de moară,
însă voi lăsa dâre mici de lumină să se verse în marea ta de iubire...

Exerciţiu cu destinatar 15 - azi

N-aş lăsa cuvintele ei libere
s-ar umple floarea copacilor cu te iubesc şi-ar rodi
pentru fiecare trecător pregătit să culeagă frumosul...
unde eşti, iubitule?
şi pe unde mersul tău scrie câte un pas
care sărută pământul?

N-aş lăsa cuvintele ei să cadă în gol -
ai zice că ninsorile nu-şi găsesc rostul
şi brăzda sufletului ar suferi de sete...
unde să-ţi las ploaia mea, iubitule?

Nici umbra ta călcată în picioare nu mi-i de ajuns...

N-aş lăsa cuvintele ei să se înece
şi-aş pune Dunărea să-şi umple braţele  cu sălcii
în  plânsul lor s-o odihneşti atunci
când durerea o strigă pe nume...

azi chiar asta aş face, iubitule...

Tăcutule, mi-i somn!...

Mai poţi să-mi scrii poeme triste -
Aproape eu, aproape ploaia,
Mi s-a umplut de cer odaia
Când sufletu-mi e la restrişte.

Mai crezi că marea ne desparte?
Mi-au cam fugit toţi albatroşii,
Ţipau spre-apusuri, nemiloşii -
Să stau în vis, cât mai departe.

Mai poţi ca să mă strigi pe nume?
Sunt o himeră ce-nfioară,
Pe geana ta, umbrind, coboară
Să uiţi că eşti pe-această lume.

Şi tot mai scrii azi pentru mine?
Mi-i somn, tăcutule... ştii bine...

Exerciţiu... cu destinatar 14 - spre înalt

în forfota străzii
sărutul meu s-a ridicat pe vârfuri
ai fi zis că un fluture poartă pantofi cu toc
să fie la înălţimea ta, iubitule -
când caii de poveste prind aripi
să scape frumosul de balauri

nu mai zăream oamenii

caldarâmul îmi frigea tălpile
iar banalii mei ochelari de soare
ar fi vrut să îmi acopere toată lumina -
lumina aceea
care-mi venea din faptul
că te primisem deja în cutiuţa mea de suflet

credeam că-s un lujer
în cumpăna arşiţei,
tu-mi arătai că sunt un fir de iarbă -
 pe stradă ierburile nu au loc
aşa că m-am gândit să mă înalţ,

chiar dacă purtam pantofi cu toc...
mă sărutaseşi
şi gustul tău mă făcuse să zbor...

Exerciţiu... cu destinatar 13 / teama

Nastenka nu iubește pe altcineva, visătorule

 tu pufăi ușor, pipa îți conduce degetele 
 și o rețea de fum mă împiedică să îți văd ochii

 Strecori lumina și mă privești
 de parcă aș fi într-o vitrină unde ai scăpat un fluture -
 nu știu cine mai sunt, nastenka sau fluturele ?

 Nu știu câte gheme mi se deșiră în stomac
 și pierd urma fumului
 împrăștiat ușor între noi,
 vorbesc mult ca să-mi acopăr teama
 și-ți povestesc despre naufragii, mateloți dispăruți
 în gură unui fluviu hulpav și înfometat,

 tu vrei să pleci și buzele tale sunt pecetluite
 lumina desenează 
 dansuri stranii pline de emoții
 încă n-au trecut cele patru nopți, visătorule...

 nastenka e îndrăgostită.

Exerciţiu... cu destinatar 12 sărutul

Tu n-ai sărutat buzele unei madone...

era prea vie femeia din mine să nu simtă
arşiţa pe care o lăsaseşi
la masa aceea scundă
înghesuită în colţul tavernei

nu-mi uram locul,
îmi dispreţuiam teama -
teama că n-aş putea să scutur cerul
ca să cadă stelele toate, puzderie peste noi

de aur să ne fie dragostea, iubitule
şi-atunci am preferat să scot din fântânile mele
două lacrimi
lucire în ochii mei, ochii ăia urâţi, ai mei, doar ai mei, iubitule...
................................................
ia de aici un şerveţel, hai, trece lumea pe stradă
şi li se-mpiedică privirea de rimelul tău
(mi-ai spus încet, încet...)

Exerciţiu cu destinatar 11 - strigătul

Ştiu că n-ai să mă strigi!

Şi... la naiba,
chiar îmi doresc să-ţi crape plămânii
răsuflând din greu
când îmi rosteşti numele,
să îţi uiţi condiţia
şi să treci peste bariera aceea
pe care, involuntar, am clădit-o...

poate pentru că nu mă cunosc,
poate pentru că nu ştiu
că şi-ntr-o ploaie devastatoare
poţi găsi frumuseţi,
poate pentru că n-am gustat niciodată
 din înălţimea unei stele,
pentru că sunt necitită încă...

tu lasă doar înscris în carnea mea
păcatul furtunii
pune-i copacului tău rădăcini
şi înfloreşte-mă în el
până ce iarna nu ne va îngheţa strigătele...

oare ai să mă mai strigi?

Exerciţiu cu destinatar 10 - lumină

N-a pătimit culoarea...

poate gândul că m-ai fi pierdut înainte de a mă găsi,
poate simplul fapt că trăiesc în tine
înainte de a mă cunoaşte...

nu-i aşa că e un miracol, iubitule?

Că sa te învăţ zborul,
trebuie să întinzi aripile -
închiderea în sine nu te ajută să scapi de trecut
lasă în pace toate sertarele
şi nu le strica aerul de vechime,
în fond,
toţi avem amintiri.

Uite, eu – pe ale mele
simt nevoia să le povestesc,
să mă bucur de albul lor senin
şi să învelesc în negru toate tăcerile
care m-au rănit.

Deschide ochii larg,
acolo - în interioare căptuşite de aşteptare...
Uite-mă, lipită de zidul pe care lumina
se caţără ca un copil şturlubatic
şi priveşte jocul ei, iubitule – e magie...