Sintagma

În carnea mută
fiorul atingerii n-a poposit,
era prea obosit
poetul
să-ntindă mâna,
femeile-i puneau mereu cununa
şi-ncoronat
privea spre fiecare,
apoi spre elixire nevândute în bazare
şi le-ncerca.
Aşa scria.
Cu unghia muiată în iubire
urca, urca
spre nemurire
şi risipea în colţii florilor de munte
tăcerile-i -
tăcerile-i mărunte.
Câtă sfinţire să fi pus în glas
dacă sintagma-i poposise
pe-acelaşi sunet
în alt pas
unde zidirea îl găsise?
Prelins în carnea-mi e şi-acum
şi doare sângele
şi curge
copila merge pe un drum
păcatul lumii îl va stinge.

O lume de cântec

Numai întunericul ne pândeşte.
lumina se joacă,
tremură mâna pictorului în valuri de timp.


Un zugrav tace pe o bucată
căruia mulţi îi spun pânză.
Eu ştiu că nu-i aşa.
E lumea suspendată-n cântece
pe care doar mâinile sale
o ştiu făuri.


Un greier plânge a toamnă sinilie.
În lume e ceaţă,
iar pictorul meu a coborât într-o umbră
fără umeri,
fără tălpi,
respirând,
ca să-l simt în aceeaşi lume de cântec.

Citadin

Alerg în tihna zilei îmbrâncite
În haosul oraşului monden,
Stau iar la sfat cu feţele zbârcite
De fumuri şi arunc în duoden

Aceleaşi resturi de figuri amare,
Sporovăieli mărunte şi respir
O teamă de-ncercări aşa bizare
Ce-mi pune peste pori un glaspapir.

Mă tem de încuibări în minte goală,
De măşti hidoase care par a fi
Aşa de zâmbitoare în cerneală
Şi în rostirea simplă de-a trăi.

Şi-mi umplu firea cu–nţelesuri clare
Să pot iubi aşa cum mi s-a dat,
Să fiu aceeaşi ploaie din bazare
Ce-aduce-n TINE “aerul curat”.

Împreună

Nu ştiu dacă amândoi
vom smulge cailor aripi
crezând că sunt îngeri care ne poartă.

Poate vom odihni un pic temerile,
apoi vom porni la drum
îndelung,
ca într-o călătorie
unde iubirea nu cunoaşte spinii
şi nici furtuna amăgirii.

Nu ştiu dacă
amândoi vom pune
mugurii să zâmbească
într-o primăvară întârziată,

poate vom desluşi în ceţuri
simfonii pe care nu le-am putut asculta
niciodată
de prea furtună,
de prea întuneric,
de prea oboseală a firii.

Nu ştiu dacă-mi vei tatua flori pe suflet,
să mă deschid luminii
când mă priveşti,
pot spune că amândoi
îi vom topi gheţii răsuflarea
furându-i fluturii
de-o singură zi...

Absenţe

Am uitat liniştea
în sipetul din camera veche...
scrisori deschise
mi-agaţă albatroşii de picioare
şi-mi colorează storuri de ochi
cu încă o ploaie.
Câtă zbatere...
şi colivia-şi deschide larg braţele.

Mai tresar brumele?
Mai tremură fluturii mei
în fereastra toamnelor tale?

De vijelia gândurilor
n-o să fug niciodată,
chiar de-mi vor spune furtunile
că negrul e cerul
şi lumina se ascunde în muguri.

Să-mi scrii!
Să-mi spui cum tremură fluturii
când, amândoi ne rotim în absenţe
iar exilul ne trage la sorţi
din urna destinului...

Mereu

Azi voi dansa în pas de ploaie
Şi-ţi voi trimte un sărut,
Cu-albastru-n mare dispărut
Când risipirea mă îndoaie.

Şi-ţi voi striga cu glas de vânturi -
Octombrie-i abia sosit
Prin gânduri triste mi-e dosit
Pustiul ruginit, de cânturi.

Când voi aprinde-n mine ruguri
De frunze-ntârziate-n ram
Să-ţi spună mâine cum eram,
Să nu striveşti “căderi” cu pluguri.

Şi să m-ascunzi în geana zării,
În irisul pătruns de nor,
Să pot privi mereu cu dor
Alintul ploii-n buza mării.

Să-mi fii în toamnă-mbrăţişarea,
Un nord spre sud mereu privind
Şi-n aspre ierni, mereu, colind
În care vom sădi visarea.

Casă

Rugina-mi strică lacăte la porţi,
Îmi vinde-nchiderea în mine
Trăgând amarnic zilele la sorţi
În toamna plină de ruine.

Rugina-mi colorează ochii trişti,
Mi-aruncă pe covoare vina,
Când calc pe frunze şi tu-mi pedepseşti
Cu dragostea din mâini lumina.

Mă-ndeamnă să-mi fărâmiţez uşor
Romanţele în disperare,
În braţe de copac să-mi desfăşor
Îmbrăţişări de chihlimbare.

Mă scutur frunză-nspre pământ şi cad,
Mor melcii sub rugina deasă,
Vin ploi pe rând şi, în al apei vad,
Iubirea ta, etern, mi-e casă.

Torţă

Dacă în taina atingerii
stau puterile dragostei,
dacă în aplecarea florii
stă graţia dansului
şi-n înălţarea păsării –
libertatea,
atunci,
atinge-mă cu un zbor de floare
să mă deschid sufletului
ce îmi caută rostirea.

Dacă în ţărmurile apei
stau revenirile,
în farul mării - speranţa
şi-n strigătul valului
se sparg tristeţile,
atunci,
atinge-mă cu lumina unui răsărit
în care clipele promise
au jurat să nu-mi înfăşoare
timpul în uitare

şi, într-o zi,
în partea mea de suflet
se va cuibări o iubire
ca o torţă
ce nu-şi cunoaşte stingerea.

Ştiu!

Când nu mă vezi, dorm ierburile-n vise,
Atârnă într-un colţ de stea uimirea
Când nu mă vezi, chiar legile nescrise
Şi-arată-n codice deplin iubirea.

Când nu mă vezi şi ochii-mi lăcrimează,
Se rotunjeşte ploaia-n emisfere,
Fug păsările-n doruri şi brăzdează
Acelaşi cer cu zboruri efemere.

Când nu mă ai, e orizontul rece,
Baladele se cântă în surdină,
Dar vremea de năpastă iar va trece
Şi ochii mei vor răspândi lumină.

Suntem mereu oglinda unei ape
Ne vălurim în noi, tot mai aproape.