Rugă nocturnă

În răvăşita umbră alunecă uitarea,
Se mişcă-n ape stranii al serilor năvod
Alunecându-şi simplu pe firele-i chemarea
De stele căzătoare luate în povod.

Nechează-n constelaţii atinse de tăcere,
În coame de albastru topeşte-un curcubeu
Când luna se prăvale în marea de plăcere
Şi cântece se-nalţă în braţe de jubeu.

Sfinţească-se iar ruga, altarele se-nalţă -
Coloane printre fumuri ce izvorăsc arar,
Din teminţa luminii când bolta serii-ncalţă
Condurii prinşi de trepte în slova lui Scărar.

Birdie 13 Uşi închise

Birdie a închis în astă seară
uşa pentru toate spitalele din lume,
să moară scripeţii trăgând funii ,
nu pentru oasele neadormiţilor,
ci pentru căldările care aduc apele din adâncuri
când cumpene obosite se încovoaie.

Cât or să urle, Doamne,
toate spitalele
cu guri căscate după sângele lor
furat de răsărituri,
s-alunge nopţile pe vecie
din ochii care poartă păianjenii durerii.

Şi-n ţipete de cocori
Birdie pune strigătele smulse,
să le poarte pe mare
unde albastrul e linişte
şi furtuna-i prinsă de maluri
ca un plasture de rana
ce-a uitat să se-nchidă.

Turbanele cad
şi feşe se încurcă în mâini stângace -
aripi ce caută semne de linişte
când obosesc în tăceri,

iar Birdie răsuflă cu greu
când închide uşa pentru toate spitalele din lume.

...lacrimile femeilor...

“Dumnezeu numără lacrimile femeilor” spune Talmud-ul...

Priveşte!
Tu o faci să plângă des;
în ploaia ei viorile stau atârnate
şi culeg sub acoperişuri
toate grijile cerului scuturat de albastru.

Mie nu-mi vine să tac,
îmi sună a desfrunzire glasul
şi în toamnă prefac
zâmbetul pe care îl port,
ca un semn de întrebare
unde nici cocorii
îmuguriţi în primăveri însângerate,
nu pot răspunde.

Şi-n depărtare se-ndoaie lumina
- fulger săgetând pieptul
unde au poposit pruncii
şi inima îndrăgostirii cuprinsă de adevăr.

Furtunile mă îmbracă
şi vânt mi se preumblă sub gene;
când “Dumnezeu numără lacrimile femeilor”,
eu învăţ că prin ferestrele vieţii
trebuie să privesc
ţinând ochii deschişi, chiar dacă
viorile dorm uneori pe sub streşini.

Sticliri

Scufund în negură deşertul tău himeric,
Li-i geana prăfuită albelor nisipuri,
Revarsă luna-n stoluri albul său coleric
Şi tălmăceşte în furtună alte chipuri.

M-alung în logosul cu gust de oază vie
Te rog s-asculţi când strâng şuvoi de apă-n oase,
Să-ţi pot vorbi din starea-mi cruntă, de sclavie,
Când crucile vor stinge fumuri de mătase.

Să-mi slobozeşti vocale chibzuite-n vorbe
Şi să mă-ncânţi cu stele şlefuite-n vânturi,
Când nopţile tardive construi-vor jerbe
De înţelesuri clare puse-n zbor de fluturi.

Între răsărit şi apus

Când vei atinge răsăritul,
tot samovarul dimineţilor
ucise de nelinişti se va umple
de bucurie,
pentru că-n ochii mei
începutul e întotdeauna cuminte
ca o şoaptă .

Când mă rostesc,
tremură-n arbori vântul
şi crinoline din volburi sună prelung
să te-anunţe c-am înflorit,
mult prea devreme să mă poţi iubi
ori poate prea târziu
pentru iarna-n care te cufunzi
fără a-mi spune măcar un cuvânt.

Şi-atunci...
leg ciocârlii de braţele mele
să–mi cobor imnul
spre aridul pământ jinduind
la ploaia din mine...
şi plâng!

Când vei atinge asfinţitul,
din blestem se va rupe o coardă,
să nu-ţi cânte durerea
în piept
şi din noapte să alungi nepătrunsul
când spre zare-ţi va scrie de dragoste
un nou răsărit!

Ecou

Ecoul tău e-un gest decorativ –
Se sparg în el vocalele confuze,
Iar spasmele sunt prinse-n andaluze;
Un dans strivit în ochi soporativ.

Şi-n albul fantomatic strigă rar
Doar muzica prădată până-n ziuă,
Când vorbele sunt mărunţite-n piuă
Precum un praf suflat de aurar.

Lucind, desfac privirile pieziş -
Mă năruiesc acum în calea firii
Şi cern pasiv cutumele iubirii
Oprind în mine simplu neteziş.

Ecoul tău e sclav abandonat
Trudind să cheme vânturile-n vele,
În timp ce printre miile de stele
Mai rătăceşte cântec fredonat.

Femeia fără nume

N-o ştie multă lume;
Ea trece – e-o părere –
Femeia fără nume,
Cu aer de tăcere.

Răsare-n adiere
Şi-n zvon de dimineaţă,
Când rouă ierbii-i cere,
Împarte ochi de ceaţă.

Îşi scutură privirea
Pe neştiuta floare,
În irişi amintirea
E stropul care doare.

Să nu-ntrebi cum o cheamă,
I-i numele fereastră,
În nimbul ei e teamă
Şi-o pasăre sihastră.

Iar dacă vei alege
S-o strigi în fapt de seară,
Să ierţi a vremii lege
Ce azi te înfioară.

Să fluturi peste lume
Orice cuvânt din carte,
Femeii să-i dai nume
Chiar de ar fi departe.

Să-ţi fie-un fel de Ană,
Elenă sau Marie
Şi-n colţul tău de pană –
Eternă feerie.

Despre durerea lumii

Dac-aş strânge în palme toată
durerea lumii,
aş afla că mamele pot râde pruncilor,
chiar şi-atunci când
copacii îşi frâng ramuri în preajma lor;

n-ar mai fi nevoie de trunchiuri
şi nici de topoare,
de ploi rătăcind în ochii vreunei femei
legânând în braţe odoare
şi nici de timp impregnat
cu ceaţa însingurării.

Dac-aş strânge în palme toată
durerea lumii,
aş putea lua de mână
orbi care privesc soarele
şi muţi care-mi cântă,
să-nvăţ de la ei
că fericire e-n toate câte sunt,
chiar şi-n plecatul ochilor
ori în şoapta sugrumată de tristeţe.

Dac-aş strânge în palme...
Dar e aşa de puţin loc acolo!
Şi-atunci le deschid, să las lumina din ele
îmbrăţişării, mângâierii, dăruririi,
iar toată durerea lumii
să se risipească în apele care curg,
în aerul care coboară,
în pământul din care
viaţa se iveşte la fiecare pas.

Doamne...

Doamne,
ţine-mi aurul în palmă
strălucire-n ochi să-i dai
şi mereu în marea calmă
să-i găseşti un colţ de rai.

Doamne,
pune-n stropul viu de ploaie
ţărmuritele dureri,
lasă grâul să se-ndoaie
‘n ale vântului păreri.

Doamne,
aerul ce-l soarbe seara
nu-l îngreuna de zbor,
să-i răsune-n văi vioara
şi-n plecatul de cocor.

Iară mie dă-mi putere
Să înving obstacol mut,
Să-l acopăr de mistere
Şi să moară neştiut.