Alegorie

Am scris pe frunza ierbii nostalgie
În vara care trece peste ape,
M-am strecurat în vers de elegie,
Chiar dacă tu n-ai fost de mine-aproape.

Distanţele au prins în mreje zarea,
I-au dat albastru plin de-mpovărare,
Furtuni de-nchipuire brăzdau marea
Şi-alunecau în ochi plini de mirare.

Nici malul nu putea să înţeleagă.
Nici vântul nu ştia cum să alerge.
Iubirea noastră mai era întreagă?
Din ce blestem voia să se dezlege?

Şi-n care stâncă să-şi ucidă visul
Când albatroşii-mi pescuiau privirea?
În palme încă mai păstram înscrisul,
Secretul apei, vraja, nălucirea.

Am scris pe cerul îmbrăcat cu stele,
Şi-n pas de lună pus-am reverie,
M-am îmbrăcat în strai de imortele
Şi-am stins tăceri… să-ţi fiu alegorie.

Curgere

Ca un râu
- în jurul tău –
curgere

mi-au fugit rădăcinile,
când încolţită în tine,
mă ridicam
lotus galben
din ape neîncepute

ne spulberă liniştea
cânt de iubire,
adunăm sunete
răsfirate în cercuri
şi ne-mpletim

hrană zilei,
ofrandă soarelui –
iubirea noastră la început de lume
deschisă

ochi;
tremură în irişi atingerea
când inspir
şi mă topesc
într-o nouă îmbrăţişare


ca un râu
- în jurul tău –
curgere...

nelinişti

Nelinişti strecurate-n roade
În pulpa unui măr verzui,
Necunoscute-n acolade
Cu irişi plini de praf gălbui.

Nelinişti prinse-n colţ de iarbă,
În strop de rouă-mbălsămat -
O dimineaţă pururi oarbă
În aer negru, sugrumat.

Nelinişti ce nu pot cuprinde
Al zilei ceas, cu limbi de foc,
Ce-n gura verii se aprinde
Ca vraja într-un vechi ghioc.

Nelinişti prinse-n guri de cioburi -
Fărâme dintr-o albă stea
Se scutură pe triste globuri,
Împodobind iar dragostea.

A(prinderi)

Priveşte cum cade lumina-n adâncuri,
Cum soarele toarnă din gura-i de foc
Grămezi de-ncordare ce ţin de oblâncuri
Când caii-s bătuţi de un straşnic ojoc.

Priveşte cum toarnă în mine-asfinţituri -
Tăceri ce se-ngroapă-n acelaşi desfrâu,
Cum bolta răsuflă în piept de-ametisturi,
Iar ceţuri se-mbracă în roşul pârâu.

Întreabă-te: Apusul se-aşază pe-o rană?
De ce printre irişi se scurg rătăciri?
Se scutură-n spuză un tremur de geană
Şi-aruncă-n spre zare priviri-năluciri.

Sfârşeşete-n plămadă un zâmbet anemic,
De soare turnat în pocal-orizont
Ce-ţi ţine în palme pământul totemic,
În mrejele zilei, mereu, simbiont.

S-atingi cu sufletul...

Cum ai putea s-atingi cu sufletul o stea
Când călăuzele-s aşa departe?
Când albul nopţii de cleştar nu prevestea
Că şi în ceruri tot există moarte?

Cum ai putea s-atingi un ciob din ce-a rămas
Când alte stele strălucesc pe boltă?
Ştiu să iubesc!-mi vei spune. Nu sunt de pripas!
Şi-n glasul tău eu simt uşor revoltă.

Azi te primesc pe-albastrul serii de argint
Şi-ţi dăruiesc corole de luceferi,
Mi-e dor de tine şi-aş păcătui să mint,
Dar din furtună vom scăpa iar teferi?

Iubeşte-ţi steaua, tristeţile-s deşarte
Sclipirea e în suflete şi-n foi de carte.

Linie pe destin

Am izvorât dintr-o lacrimă
prelinsă pe ramă de icoană:
era-ntr-o luni, martie,
când primăverile-şi strigă aişorii să meargă
împreună la colindat.

Mult m-a durut aerul
şi plânsul meu umplea odaia albă
precum zăpezile
ce se-nmuiau de dragul pământului
abia atins. Dumnezeu umbla prin lume şi
vorbea cu îngerii
-abia atunci am început a gânguri.

M-am ridicat
şi drum de apă printre pietre m-am făcut
pentru-a spăla inorogii la ochi
şi-a glăsui peştilor
cât de frumoasă-i lumea dincolo de maluri.

Şi dacă-ntr-o zi nu voi mai şti cine-am fost,
voi ruga Cerul
să se rupă-n bucăţi,
mă voi lega la ochi şi te voi căuta
ca o ploaie oarbă
-aşa cum am trăit!

Cum plouă...

Cum plouă azi şi umbrele-mi se joacă
Nestingherite, în mişcări absurde,
Păianjeni construind lumea opacă
În care moartea vrea mereu să zburde.

Cum plouă azi şi cerul se îndoaie,
Risipa lumii se aşterne-n luturi
Se tipăreşte slova pe o foaie,
Iar numele se-mbracă-n strai de fluturi.

Cum plouă azi şi libertatea-i oarbă
O pasăre se tânguie-n surdină
Destinele de-ar mai putea să soarbă,
Din nedreptate s-ar face lumină.

În(frângeri)

Desprinsă din vară, urzită în cântec,
Cicoare-mpletită pe firul de grâu
Mă-nalţă iubirea în ochiul descântec -
O vorbă-nflorită, în cerul tău râu.

În arşiţa zilei, când cumpeni coboară,
O ciutură plină adapă cosaşi,
Un foc ne inundă şi-un gând ne doboară,
Suntem ai ţărânei, aceiaşi clăcaşi.

Eu - floare albastră, topită în grâne,
Ascult vântul aspru, mă-nclin a deşert
Când coasa-mi “oferă” poveţe hapsâne,
Mă rup în tristeţe şi lama i-o iert.

Se scurge albastrul în urna tăcerii,
În norii sihaştri, azi, fulgere nasc
Săgeţi ce-mpânzesc tărâmul durerii
Când tunete surde ne frâng într-un teasc.

Desprinsă

M-am născut cândva
- o petală
scuturând anotimpuri pe glas de pământ
ruginit de toamne, încărunţit de zăpezi,
cu speranţa primăverii în sunete
cuprinse de brazda ce-aşteaptă
firul de grâu.

Am crescut dorită
de frunza unui copac,
frumoasă ca raiul unei inimi curate
şi singură precum cumpăna unei fântâni;
nerostită mi-e vrerea
şi lung este drumul fiinţării cu mine,
câtă vreme Dumnezeu presară viaţă
înlănţuind faptele
de care nu ne mai mirăm.

A şti o petală
înseamnă a simţi parfumul;
închipuirile nu ne pot fi de folos
când acele ornicelor
aleargă-n cadrane
unde albul neputinţei e la el acasă,
de-aceea-ţi spun:
m-am născut o petală
-desprinsă în vânt mă vei afla într-o zi.