Tu ştii

sursa foto Photodom.com

Eu te-am chemat
în fiecare seară
întârziat
şi-nfrigurat de gânduri
tu n-ai sosit
îmi răsăreau în poală
stropi de lacrimi
printre rânduri

scrisesem zodii de mirare
în dreptul anului
cu iz de toamnă nudă
iar versul tău
cu semne de-ntrebare
mă răscolea
eu mă-nclinam a trudă

fără să ştiu
că-n freamătul de frunze
cu linii prinse-n schiţe de cărbune
zăcea o-mbrăţişare
cu degete difuze
voind al toamnei gând
ca să răzbune.

Tu ştii când strig
şi-n cântecul de ploaie
despuiată
răsfir un cântec
printre norii de granit
poate-ai s-auzi
ca altădată.

Aşa cum sunt...

foto Black swan Anna Vinogradova



Eu nu-ţi mai sunt
în embargo mi-e glasul,
neauzit printre uluci
o pată din alai de ploi
îşi plimbă pasul
te-ncoronează
cu năluci.

Pe la amiază mă gătii
cuminte
să-ţi las răvaş pe noptieră
dar mă oprise-un gând fierbinte
varsat-am o cafea
‘n corsetieră.

Să mă dezbrac de sensuri
şi nerosturi
ce farmec ar avea fiinţa mea
mai bine ţine tu
atâtea posturi
şi roagă-te
de vrei să mai primeşti ceva.

Iar de păcatul de-a privi dulceaţa
te-o ispiti
cum a făcut mereu
din ochi să ţi se cureţe albeaţa
să mă priveşti aşa cum sunt
chiar eu.

Vis de liliac

sursa foto Anna Vinogradova

M-am topit într-o fereastră
Ca un ciob de stea cuminte
Mi-era ziua prea albastră
Glasul te striga fierbinte.

Tu, uitat în colţul serii,
Luminai c-o lună albă,
Iar cuvintelor durerii
Le găteai din visuri salbă.

Nu-ţi puteam striga uimirea
Aveai chipul plin de ceaţă,
Mi se umezea privirea
'N stropi de rouă...dimineaţă.

M-am uitat spre liliacul
Înflorit în ochi de soare
Şi-am visat să-mi fie darul
Când voi trece prin ninsoare.

Dincolo de...

sursa foto Magdalena Vanli



Dincolo de ape
glasul mi-i de plumb
dincolo de ape
cânt şi mă afund
dincolo de tine
mi-e frunzişul ud
dincolo de mine
crezul tău e nud!

Dincolo de oase
ţipă iar un zbor
se fărâmă ceru-n
ochi hulpav de nor
dincolo de tine
stelele apun
dincolo de mine
moare un lăstun.

Dincolo de zare
crucile au glas
dincolo de mare
valul n-are ceas
dincolo de arbori
vântu-i trecător
dincolo de aburi
visu-i călător.

Dincolo de floare
doarme un liman
dincolo de soare
ţipă un şoiman
dincolo de tine
noaptea-i de satin
dincolo de mine
râde-un asasin...

Amfiteatru

Nu mai suntem de multă vreme doi,
S-au scuturat în toamna verde nucii
Înveşmantaţi în haine lungi de foi,
Aleargă prin vâltoare ca năucii.

Mă doare seva scursă în pământ,
Iar rădăcinile-mi au fire-amare,
Otrava stă în trupul de cuvânt
Presară moarte-albastră pe cărare.

Nu căuta în steaua mea luciri
I-s colţurile sfărâmate-n patru
Sunt puncte cardinale, năluciri
Din ele construiesc un amfiteatru.

Cât mi-e teamă!

Privirea ta nu-i pentru mine
Au luat-o-n zbor spre sud cocorii
Trecut-au peste ape line
Li-s zborurile precum norii.

Sărutul crud mi-a fost poveste,
Iar braţul tău arcuş în seară,
În amintirea mea priveşte
Un cântec simplu de vioară.

Din dezmierdate vorbe simple
Cununi de nufăr împletite
Doar sensuri serbede vor umple
Şi-or pierde drumul tău, iubite.

În vis secund se pierde zarea,
Ţi-s prea departe şi mă leagă
De tot pământul doar murirea
Şi dragostea ce-am vrut-o-ntreagă.

Dar jumătate-i printre păsări
Acolo glas de dor mă cheamă
Cu somn de toamnă mă acoperi
Cât te iubesc! Şi cât mi-e teamă!

Insomniac

De-am să rămân în starea asta,
temporar
să nu te miri,
nu am habar
de alt linii trase între vorbe
pe care tu le-ai aruncat
ca nişte bombe
într-un poem cu schije de cuvinte;

le-am tot citit
cu multă luare-aminte
şi-am strâns din sensuri
mersul prin pelin
dulceag-amar
c-un pas aşa felin
prin stihurile pline de candoare
pe care i le dăruiseşi
visului de floare.

De-am să rămân în starea asta
aşa, insomniacă,
să nu pui preţ pe “poate” sau pe “dacă”
sub pleoapele-mi se zbate-un zbor subţire
e plânsul meu
cu aripi de iubire
pe care n-o să-l ştii nicicând
pentru că-n ploaie
te temi să stai
iar frica ţi se-nfoaie.

Zâmbind, te răsfoiesc
şi-n cutele de frunte
arunc sărutul meu,
iar tâmplele cărunte
le prind în palme cu arsuri de geruri aspre
să le mângâi,
să le alint
aşa cum deseori făceam
în serile albastre...

Stânca şi pescăruşul

În larg
dorul tău sună a strigăt
e precum ţipătul pescăruşilor
însinguraţi şi mereu în căutare

duci marea în ochii mei
şi vântul în privire
când poposeşti pe catargul
unei corăbii

poate-i mai bine să sorbi
din albul pânzelor ei,
eu nu sunt decât stânca
în care valul se loveşte
de fiecare dată
când apele se învolburează
poate prea mult,
poate prea aprig

în larg
ceaţa se aşterne
şi-atunci pescăruşul caută
din nou o corabie
pe-ale cărei pânze
să scrie din nou
cuvântul iubire

departe,
stânca aude doar strigătul lui
şi pe val ea-şi aşterne muţenia...

Linii

sursa foto Gennadi Blohin


Mi-am pierdut în neguri ochii
şi îmi cad în palme stropii
de albastru străveziu
de-anotimpul meu târziu.

Mi-am pierdut în vânturi glasul
pe potecă strâmb mi-e pasul,
cerul doarme sub aripă
ostenită mi-este-o clipă.

Mă vei regăsi în sfere
dincolo de emisfere
unde-apare-n cercuri dorul
ce-ţi va umple iar izvorul.